Vraja Enigmei

4. O nouă atitudine

Erai de negăsit.

Au trecut deja câteva zile bune - doar două, din păcate - în care nici nu mi-am mai adus aminte cum te cheamă - te cheamă Tudor, ştiu asta. Asta reprezenta deja o performanţă pentru mine, rămânând cu mintea deschisă aproximativ cinci zeci de ore. Mi-am petrecut timpul cu prietenii, excluzându-te complet din orice activitate. Mă simţeam atât de bine ştiind că, pentru atâtea ore, m-am simţit liberă. Cătuşile imaginare care-mi legau mintea de tine au dispărut brusc, lăsându-mi creierul într-o pauză - cam scurtă, totuşi.

După prima noapte cu biletele, nu ţi-am mai răspuns. Tu mi-ai trimis în următorea zi unul cu „muzica bună", şi am lăsat-o aşa. Dacă nu terminam atunci, am fi continuat la nesfârşit.

N-am mai auzit nimic despre tine în astea două zile, şi nici urmă de tine pe stradă. Chiar şi după cinci zeci de ore fără tine, uită-mă pe balcon, la miezul nopții, cu un pix şi o foaie în mână. M-am gândit să continui totuşi micul joc, văzând că n-am mai dat de tine, şi sperând că voi primi un semn de viaţă de a tine; poate un alt bilet.

Am scris în final „anii '90" şi am împăturat hârtia, aruncând-o de la balcon. Acum mai trebuia doar să o şi vezi.

De ce nu-mi dădeai pace deloc? Ce era aşa special şi interesant la tine? Erai doar un tip, ca alte miliarde de oameni. Nici măcar nu te cunoşteam aşa bine, şi totuşi eram vrăjită de tot ce te înconjura. Uram că deveneam penibilă şi vulnerabilă doar la numele Tudor, dar mă enervam şi mai tare pentru că mă uram. Asta-mi făceai tu; mă secai de toată raționalitatea de care avusesem parte odată. Şi nici măcar n-o făceai intenţionat, venea de la sine. Nu neg că ți-ar plăcea controlul care e în posesia ta, dar nici nu vreau să afirm asta; nu mie însămi.

Probabil deja ajungeam să-mi pierd minţile. Nu cred că mai eram sută la sută sănătoasă, dar era bine să-mi imaginez că eram. Totuşi, dacă ăsta e efectul tău asupra mea, după o singură întâlnire, cum ar fi după o despărţire?

Mi-ai dat pace peste cinci ani, credeam c-am scăpat cu totul, doar ca apoi să fiu în opoziţie cu tot ce eram înainte să vii în Sibiu. Nu mai ştiam cum se simte să fii liberă mental, şi cred că asta era o problemă gravă. Niciodată nu mi-au plăcut ospiciile, dar poate n-ar strica să-mi petrec puţin timp în unul...

Am renunţat la a mă mai gândi la ospicii, focalizându-mi atenţia spre liniştea de pe balcon şi din afara acestuia.

Voiam aşa mult să mai ieşim măcar odată... Nu-i făcea bine creierului, dar inimii da. Şi asta era atât de prostesc pentru mine, nici nu ştiam de ce gândeam aşa. Poate doar voiam să te cunosc mai bine, şi trebuia să începem ca să putem termina. Aşteptam cu nerăbdare momentul în care urma să terminăm, să fiu liberă, independentă, rațională... Ce făcuseşi cu mine, Tudore?

Îmi propusesem să petecem o zi împreună... Urma să mă aştepte ospiciul dacă n-o făceam. Chiar dacă voiai ceva de la mine, nu-mi păsa, voiam doar să stăm împreună. Să te cunosc, să-mi faci o impresie proastă, şi s-o terminăm. Puteam face asta? Urma să fiu cea mai fericită dacă da.

M-am ridicat de pe scaun, apropiindu-mă de balustrada balconului. M-am încruntat când am văzut un corp mergător pe jos, dar nu puteam distinge cine era în întunericul de afară. Totuşi, eram extrem de sigură că tu erai acela. S-a dovedit că aveam dreptate când ţi-ai scos telefonul din buzunar şi ai început să tastezi repede cu degetele pe ecran.

Mi-am scos cu viteza luminii telefonul din buzunar, ştiind că am primit un mesaj. Era de la tine, desigur. Mă întrebai dacă putem vorbi la telefon, şi fară să aştepţi un răspuns m-ai sunat după două minute. Ți-am respins repede şi ne-am întors la a ne holba unul la celălalt.