Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXI

În a treia zi după ce îşi recăpătase cunoştinţa, Sabrina binevoi să-i acorde o audienţă soţului ei.

Ţinându-şi speranţele în frâu, Morgan intră tăcut în cameră. Pugsley moţăia lângă foc. Enid stătea pe un scaun lângă pat, citindu-i cu voce tare Sabrinei. Era palidă şi trasă la faţă, iar buclele-i rotunjoare îi atârnau în jurul obrajilor. Scoase un oftat vinovat când îl văzu, apoi se scuză în grabă, refuzând să-i întâlnească privirea. Morgan ştia foarte bine că ea - la fel ca şi el, de altfel - ducea pe umeri o parte din povara vinei pentru duplicitatea lui Ranald.

Rămase în uşă, ţinând în mână un buchet ofilit de flori de salcâm galben şi sorbind din ochi imaginea Sabrinei, cu o sete nestăvilită, care îl surprindea până şi pe el.

Sabrina nu semănase niciodată mai mult cu o prinţesă - părea aproape regală şi de neabordat.

Stătea pe pat, sprijinită de perne - o panglică de culoarea lavandei îi strângea buclele şi nu le lăsa să-i cadă pe faţă. Ţinea mâinile încrucişate în poală. O culoare roşie aprinsă îi lumina obrajii. Morgan înaintă - se simţi ca un ţăran desculţ, care se apropia de tronul reginei. îl năpădi un val de furie - era ceva neaşteptat şi nedorit -, era o furie pe care nu avea nici un drept să o simtă.

Se opri la marginea patului - nu ştia unde să se aşeze sau unde să se uite. Picioarele ei rupte erau acoperite cu pături şi semănau cu două cocoaşe. Imaginea aceea îi umplea vederea. Ea se uita în poală, fără să-l bage în seamă. Expresia plină de demnitate de pe chipul ei îl avertiza că nu fusese invitat să se aşeze pe patul ei. Nu mai era bine-venit acolo. îl năpădi încă un val periculos de furie.

Întinse mâna, oferindu-i florile. Le căutase sub o crustă de gheaţă, scoţându-le din pământ cu disperarea unui cerşetor care găseşte o comoară. Când Sabrina le privi pe sub gene, i se păru că începuseră să se usuce şi să redevină ceea ce fuseseră de fapt - un mănunchi jalnic de buruieni. O femeie ca Sabrina nu merita buruieni - ci un braţ plin de trandafiri frumos mirositori.

Morgan îşi dori brusc să i le smulgă din mână şi să le arunce în foc - acolo unde le era locul. Dar era prea târziu. Pumnul ei delicat se strânse în jurul tulpinilor lor zdrobite, având mare grijă să nu le atingă cu mâna.

- Mulţumesc. Sunt foarte frumoase, minţi ea şi le aşeză pe pătură.

Morgan trase un scaun şi se aşeză. Tăcerea aceea ciudată părea să devină şi mai apăsătoare.

Vocea suavă a Sabrinei rupse apoi tăcerea:

- Îmi pare rău pentru Pookah.

Morgan simţi că era sinceră. îl năpădi un val proaspăt de durere.

- Nu a suferit.

Ei îi scăpă un râset scurt şi amar.

- Asta a zis şi Eve despre tatăl tău. Probabil un MacDonnell consideră că asta e o moarte uşoară.

Îl fixă cu privirea - Morgan aproape că îşi dori să n-o fi făcut. în ochii ei albaştri se ascundea o strălucire arctică -, iar asta aproape îl îngheţa. De ce naiba nu plângea? Un Dougal foarte tulburat îi mărturisise că acceptase vestea că nu va mai merge niciodată cu un calm imperturbabil. Era aproape ca şi când toate lacrimile ei îngheţaseră pe marginea aceea plină de gheaţă a prăpastiei. îi reveni brusc o amintire agonizantă - ca o împletire de dorinţă şi regret căldura sărată a lacrimilor ei pe limba sa, amestecată cu gustul îmbătător al pasiunii lor.

Cuvintele îi ieşiră pe un ton mai aspru decât intenţionase.

- Ranald mi-a spus despre Eve. Despre cele două planuri de a-l ucide pe tatăl tău, dintre care unul... Morgan ezită, găsindu-se în imposibilitatea de a rosti cuvintele. Uneltirile viclene ale bătrânului duseseră la distrugerea lor, a tuturor... a fost condus de însuşi Angus, continuă el. Mi-a zis şi despre ţinta proastă a lui Eve de la conacul Cameron. După ce tatăl tău ne-a dezarmat pe toţi, Ranald s-a dus s-o caute şi să încerce s-o oprească. Dar a fost prea târziu. Găsise deja pumnalul şi se ascunsese după tapiserie. Se pare că-i datorez scuze tatălui tău... şi întregului tău clan.