Mafia Columbiană

III

Sfârșitul Evei

Din pur egoism, Adson o trăsese mai aproape de el, devorându-i buzele cărnoase. Se oprise preț de câteva secunde, uitându-se la ea. Era frumoasă și nu putea crede cât de dor îi era de ea. Analizându-i trăsăturile scurt, observase o șuviță de păr căzută pe buzele ei. Întinsese un deget pentru a i-o da la o parte ca mai apoi să-i prindă ghemul de păr auriu în mâini, strângând ușor, lipind-o de peretele camerei. Îi capturase buzele într-un sărut apetisant, prinzând-o de încheietura mâinii.

― Deci m-ai iertat? șoptise Megan, dregându-și glasul

Respirația-i era tot mai sacadată și fierbinte, iar ochii albaștrii păreau că luase forma unui ghețar. Se uitase scurt la ea, ridicând o sprânceană.

― Nu.

Megan și-ar fi dorit să-i spună o replică usturătoare, însă era extenuată. În schimb îi răspunsese cu un oftat lung, luându-l în brațe. Pentru ea fusese prima seară în care, după un timp îndelungat, îi simțea căldura corpului și pulsațiile inimii atât de apropiate de ea. Caracterul ei impertinent îl enerva la culme de fiecare dată. Prefera să-și pecetluiască soarta doar pentru un reportaj și nu-i venea să creadă cât de imatur se comporta. Într-un colț adânc spera ca toate cele întâmplate cu May, să o înfioreze atât de mult încât s-o facă să renunțe cu totul, însă se părea că Megan ținea strâns cu dinții de acel reportaj, de acea poveste înfiorătoare.

― Te iubesc atât de mult, Adson.

Singura confesiune care părea că le făcuse seara mai frumoasă, reușind să le fure amândurora câte un zâmbet larg. Adson a dat din cap, semn că și el simțea același lucru și și-ar fi dorit să-i poată descrie în cuvinte intensitatea iubirii lui față de ea, însă nu avea cum. Bărbatul o luase în brațe pe Megan, croindu-și drum spre patul ce trona încăperea, lovind cu stângăcie poza înrămată cu cei doi din prima lor vacanță, însă nu băgase de seamă. Tot ceea ce-a urmat a fost, fără îndoială, cea mai frumoasă descriere a artei. Cea mai superbă artă a seducției, învăluiți de multă pasiune și satin roșu. Megan și-ar fi dorit să se certe mai des pentru o astfel de împăcare atât de senzuală. Simțea că fiecare artă creată de ei în pat, era după ce-au pornit un foc mocnit și i-au acompaniat acestuia replici aspre și dure. Cu toate acestea, nu putea renunța la acel reportaj deoarece în seara aceea i-a jurat răzbunare lui May, chiar dacă asta i-ar fi asigurat un bilet spre o moarte sigură. O indigna faptul că nu știa încotro să se îndrepte, cum să sape mai adânc în esența acelui mister, iar asta nu reușea decât s-o neliniștească și mai mult decât era, surmenând-o gândurile care începeau să se înece în temerile acelea morbide, ajungând să-i provoace o oarecare sufocare. Se ridicase în șezut, jucându-se cu inelul de la mâna stângă, uitându-se în gol. În viziunea și accepțiunea ei, spera ca această mascaradă să se sfârșească cât mai curând, însă se îndoia că va fi atât de ușor. Își întorsese privirea spre bărbatul de lângă ea care părea că adormise. Maxilarul pătrățos era acoperit de un început de barbă care-i dădea un iz de masculinitate, un detaliu pe care Megan îl iubea cu pasiune. Zâmbise scurt, înclinându-și capul, continuând să-i analizeze trăsăturile. Nas ferm, pomeți cu o ușoară pată de culoare, iar ochii albaștrii atât de sfidători, umbriți de niște sprâncene întunecate, o pătrundeau cu privirea.

― Te-ai trezit, remarcase ea, zâmbind discret

― Nici nu adormisem, îi răspunsese, trăgând-o mai aproape de el

Îi sărutase fruntea, prinzându-i ghemul de păr în mâini, aducând-o în brațele lui. Pe Megan n-o deranja strânsoarea în care era ținută în acel moment, doar închisese ochi pentru a se debarasa de tot stresul acumulat.

― Ce-aș da să fim așa în fiecare dimineață, grăise Adson pe un ton răgușit

― Îmi pare rău, șoptise femeia

Adson nu înțelesese scopul scuzelor în acel context, motiv pentru care a eliberat-o din strânsoare, ridicând o sprânceană.

― Doar nu ai de gând să continui cu acel reportaj, nu?

― M-am gândit, chiar m-am gândit, dar am jurat...

Adson o întrerupsese, lovind cu putere metronomul de pe măsuța de lângă pat, trecându-și nervos o mână prin păr.

― Nu ești sănătoasă!

De data aceasta țipătul bărbatului nu era urmat de nicio scuză, ci de o plecare bruscă din cameră. Aceea să fi fost picătura care a umplut paharul? Închisese ochii, ghemuindu-se bine, încercând să-și liniștească gândurile, însă nu reușea. Sunetul metronomului întins pe jos o surzea, o înnebunea, o înfuria. Gândurile, în goana după liniște, au ajuns să se înțepenească între notorietatea stresului și a fricii defăimătoare. Totul părea că era un cântec funerar pe fundalul unei piese de teatru sinistre. O marca totul, iar ea nu putea face față unei astfel de aventuri, deși o captiva, iar pe alocuri ajunsese să fie fascinată. Nu înțelegea ce se întâmplă, ce simte, ce vrea. Își dorea aventură și mister, însă era înspăimântată de acestea.

― Nu mă înțelegi! țipase Megan mai mult pentru ea

S-ar fi așteptat la un răspuns, însă n-a primit vreunul, iar tabloul era înecat într-o liniște macabră, metronomul stricându-se, făcându-și apariția doar alarma unei mașini care urla neîncetat. Se întorsese cu ochii rătăciți, înecați în lacrimi, spre ușă. Se ridicase în măduva oaselor, îmbrăcându-se. Își ștersese lacrimile cu mâneca puloverului, dregându-și glasul, făcând pași rapizi spre ieșirea din casă.

― Unde pleci?

Vocea fără trup o încremenise. Se oprise, închizându-și ochii, respirând calm.

― Nu te privește, Adson.

Știa că acționase greșit, însă nu avea de gând să-și ceară scuze cum probabil Adson s-ar fi așteptat s-o facă, ci își continuase drumul, trăgând în jos de clanța ușii.

― Nu cred c-ai vrea să iști un divorț, Megan!

Nu voia să spună asta, însă puterea de înțelegere a lui Adson se dusese pe apa sâmbetei și spera ca un astfel de avertisment s-o facă să înțeleagă greutatea problemei cu care se confruntă, însă nu a fost așa. O căsnicie atât de toxică nu avea să fie de durată. Neînțelegerea dintre ei, certurile aprinse și răcirea cu care se confruntă nu avea decât să le aducă sfârșitul căsniciei. Amândoi știau asta, însă sperau ca toate să revină la normal. Nici femeii nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile dintre ei, însă ea considera că Adson o trăgea în jos cu neînțelegerea oferită, fără să se gândească că el de fapt era doar îngrijorat. Ajunsă la mașină, Megan a băgat cheia în contact, plimbându-și mâinile pe volanul căptușit în piele, apăsând apoi cu foamete pe accelerație, îndreptându-se spre studiouri. După comportamentul pe care l-a avut May în ziua în care i-a spus despre Mafia Columbiană, Megan era ferm convinsă că acesta știa ceva mai mult despre ei și că motivul pentru care a fost omorât era că deținea niște informații destul de valoroase. Nu știa dacă era paranoică în acel moment sau dacă ea chiar își dorea să sape mai adânc în povestea aceea, ce-i drept, nici să se întoarcă nu voia. Accelerase mai tare în speranța că nu va prinde roșu la semafor, dar în zadar. Izbise pumnul de volan, țipătul claxonul enervând-o și mai rău decât era. Auzise cum cineva ambalase motorul și-și întorsese privirea spre motociclistul care aștepta la fel de nervos să se facă verde. După scurt timp a pornit iar, privirea fiind fixată tot la motociclistul care părea c-o depășise, ridicându-se cu ușurință pe roata din spate, spatele lat fiind încordat, iar mâinile păreau că strângeau motorul cu o mânie deosebită. Cineva o claxona, iar Megan nu putea înțelege de unde venea până când observase farurile venite din față ce-o orbeau și realizase în acel moment că intrase pe contrasens și amuțise. Simțea cum inima înfricoșată voia parcă să se rupă de ea, totul oprindu-se în loc. În încercarea de a evita accidentul se izbise de un stâlp, iar atunci realizase că acela era sfârșitul Evei deoarece dintr-o dată totul se înnegrise, dispărând orice durere, având doar o dorință necontrolată de odihnă.