Sălbaticul Royal

Capitolul 7

Rusalka

Binele versus răul. Cărţile de benzi desenate fac ca totul să pară atât de uşor. Un tip vrea să distrugă lumea. Altul vrea s-o salveze.

Băiatul rău are o cicatrice şi este crud cu iubita lui. Tipul bun are maxilarul care ar putea tăia sticla şi dă jumătate din cina lui câinelui fără stăpân de pe alee.

Viaţa reală este mai complexă. Uneori, tipul rău are o linie a maxilarului frumoasă şi de multe ori nu ştii la ceea ce ai semnat până nu este prea târziu. Cu excepţia cazului în care eşti invitat să lucrezi pentru acel tip rău.

Şi, în sfârşit, pentru că este prea înalt, prea în formă şi cu ochii întunecaţi şi cu gura luxuriantă, într-un mod în care numai acest lucru îl face periculos pentru ceilalţi, indică un fel de magie neagră.

Oftez și arunc o privire peste programul pe care mi
l-a lăsat Glender:

» 07.30, sosire la Starbucks. Comandă un venti latte (lapte integral) cu un cub de zahăr.

» 07.45, după ce intri la academie, dezactivează alarma. Pune cafeaua lângă hârtiile biroului.

» Dacă Maksim (şeful academiei) nu ajunge până la ora 09.00, ia cafeaua şi trimite portarul să cumpere alta.

Sunt îngrijorată că am uitat ceva şi, de fapt, nici măcar nu sunt sigură că am primit corect aceste instrucţiuni la angajarea mea, dar doamna Glender m-a sunat în această dimineaţă, când încă se mai îngâna ziua cu noaptea, la numai patru zile de lucru la noua slujbă de la academie, anunţându-mă că astăzi absentează de la birou, pentru o problemă personală, astfel că sunt singură la cârma conducerii.

Secretariatului, vreau să spun.
Latte-ul m-a stropit deja pe fustă şi nu ştiu dacă ar trebui să adaug eu însămi zahărul sau dacă însuşi Paklanul face asta pe cont propriu.

Îmi las umerii pe spate şi respir adânc, înainte să ies din maşină. Acest job este un mijloc pentru a ajunge la un scop, primele activităţi decente pe care le am dintr-un an foarte greu şi nu am de gând s-o dau peste cap.

Jonglând cu cafeaua şi geanta, reuşesc să deschid uşa şi să dezactivez alarma.
Personalul este puţin astăzi, întrucât este ziua liberă de dansuri. Călcâiele îmi răsună pe podea, în timp ce păşesc pe podelele de marmură, o mulţime de mobilier din lemn. Dorm singură într-o garsonieră, aşa că nu îmi pot imagina cum m-aş simţi într-un spaţiu vast.

Scot cele două telefoane mobile, pe care le-am moştenit de la şefa mea Glender, unul pentru mine şi altul de serviciu.

Mă uit în oglinda de vizavi, confirmând că noua bluză de mătase este încă intactă şi pata de cafea de pe fusta închisă nu este prea evidentă.

Totul la mine ţipă casual şi neameninţător, de la părul tras pe spate într-o coadă înaltă, rimel şi balsam de buze, pe faţa mea, în afară de ochii mei, care sunt puţin, uhm, sfidători.

Am nevoie de ei să spună sunt aici pentru a vă servi, dar în prezent ei spun ceva mai mult de port spray cu piper.

Menajera, Terry, soseşte o oră mai târziu.                    Ne-am întâlnit ieri, dar nu am avut cea mai lungă conversaţie, pe când încercam să asimilez tot ceea ce secretara încerca să-mi împărtăşească. 

Totul s-a desfăşurat fără evenimente, mi-am spus şapte ore mai târziu, privind înspre uşa directorului academiei, însuşi Pakhanul, care nu a mai apărut astăzi şi se pare că nici nu o va mai face.

Nu îl cunoscusem personal şi, sinceră să fiu, pare o alegere înţeleaptă. Telefonul de serviciu al lui Glender, cel de care m-a anunțat să-l las deschis și să răspund, dacă va fi cazul (chiar a insistat că cel mai probabil nu va fi), mi-a sunat şi numele Moses a apărut pe ecran. Moses...?