Who are you?

《Chapter I》

"- Nu as fi crezut niciodată ca durerea emoțională poate durea mai tare decât cea fizica! Când ești rănit fizic, rana se poate vindeca, în schimb atunci când sufletul îți este distrus nu mai poate fi vindecata nicio bucata, devenind un suflet mort! Un suflet mort... poate fi, oare considerat un alt termen al depresiei severe, a stărilor melancolice lipsite de viata, a unui prezent trăit în trecut și a unei lipse de motivatie în a trai! Dacă creierul e în viata, poate fi în zadar atâta timp cât sufletul e mort. A muri fizic nu e o tragediei, adevărata tragediei e sa trăiești fiind deja mort pe dinăuntru! Intr-adevar, după experienta cu el, sufletul meu s-a stins și am continuat sa trăiesc fiind deja moarta pe dinăuntru, întrebându-mă de nenumărate ori, în fiecare clipa: "Cine ești?", pana când viata mea fizica a dispărut iar în urma mea nu a rămas decât cenușă!"
"- Cine ești?"
"- O parte din trecut!"
"- Și de ce ești aici?"
"- Din cauza unei obsesii neexplicabile și a unei dorințe arzătoare de răzbunare pe toti cei ce m-au transformat în monstrul care sunt în prezent!"
"- Nu... tu ești... Wake!"
"- Exact!"

《În urma cu 3 luni》

Întotdeauna plimbatul pe aleile colorate ale orașului în sezonul de toamna a fost una dintre pasiunile mele. Nimic nu se compara cu mirosul frunzelor de toamna sau cu covorul colorat din frunzele acum lipsite de viata. Pe atunci fusesem o persoana mai singuratica, așadar plimbările lungi și plăcerea de a asculta muzica 24/24 era principalele mele pasiuni pe lângă mersul la facultate, ce era obligatoriu pentru a-mi asigura un viitor. Nu e ca nu as fi vrut sa am prieteni cu care sa ies sau un iubit care sa îmi ofere afecțiune, pur și simplu îmi găseam de cele mai multe ori liniștea în propria mea singurătate.
Un singur lucru, însă, ce îmi perturba liniștea pe timp de noapte era acel coșmar, un coșmar însă dulce. Încă nu îmi pot aminti visul cu claritate, însă în vis apar cadavre... obsesie... iar în final acei ochi albaștri pătrunzători ce îmi urmăresc fiecare mișcare... singurul nume rostit de propriile mele buze fiind... Wake. Nu înțeleg totuși cine e acest Wake și de ce îl visez în fiecare noapte. Nu înțeleg de ce... în visul meu... am sentimente profunde tocmai pentru personajul negativ. Oriunde, în orice colt de strada sau în orice clădire, de a-și întâlni acei ochi albaștri patrunzatori i-ar putea recunoaște intr-o clipa. Insa știu, ca acea persoana, acei ochi, nu exista decât în mintea mea și în visele mele.
Se lăsa seara iar fiecare copil alerga înapoi acasă sun avertizările unei furtuni puternice ce avea sa "inunde" orașul. Pașii picioarelor mele, în nici un caz nu ma îndreptau spre casa, de deopotriva ma duceau pe cele mai întunecate străzi rătăcind ca o pisica vagaboanta încercând sa scap de coșmarul ce ma pândea în fiecare noaptea după ce ochii mei se inchideau. Preferam mai mult sa rămân treaza colindand străzile acum părăsite ale orașului decât sa ma întorc înapoi în casa mea complet goala și străină de mine însămi.
Pe când, ajunsesem prin dreptul unei străzi mai întunecate, prinzandu-ma și ploaia, m-am ascuns sub acoperișul unei clădiri, asezandu-ma pe pragul scărilor acesteia și mi-am aprins o țigară privind în gol cu capul aplecat spre genunchi. Era deja ora 1 am însă nici o urma de oboseala fizica, ci mai mult oboseala psihica.
La un moment dat auzisem pași de după coltul clădirii, însă eram ferm convinsa ca nu poate fi decât imaginația mea. "Cine ar fi putut circula la ora asta pe ploaia?" Asezandu-mi capul înapoi pe genunchi și fumând, brusc o voce sumbra și lentă ca și ecoul vag al mieunatului unui motan vagabond îmi răsună pe fundal zicând:
- Ești cumva somnambula sau pur și simplu nebuna?
Ridicandu-mi capul de pe genunchi și privind personajul straniu ce se afla în fata mea rămăsesem profund socata de imaginea ce îmi cutremura vizorul optic. Acei ochi... albaștri patrunzatori... ce ma priveau cu incertitudine... acei ochi...
- Wake... *a fost singurul cuvant pe care i l-am rostit chiar înainte de a-mi pierde conștiința*
Acei ochi... acei ochi... acei ochi... acei ochi... de parca cel din visele mele ar fi apărut chiar în fata ochilor mei, de parca el ar fi fost chiar Wake. În acele momente în care eram pierduta în sub conștiința mea ma întrebam: "Oare am visat sau chiar l-am văzut pe Wake în fata ochilor mei?"
Câteva ore mai târziu după ce mi-am deschis ochii și am privit de jur împrejurul meu totul semăna cu salonul unui spital. Amețeala pe care am simtit-o în acel moment încă își făcea simita prezenta în corpul meu și nu ma puteam mișca nici de a-și fi vrut sa ma ridic. Un singur lucru îmi doream... voiam... sa revăd din nou acei ochi albaștri ce straluceau asemenea razelor de luna. Voiam sa ma conving pe mine însumi ca ceea ce am văzut nu a fost doar un vis... ca acei ochi nu au fost doar rodul imaginației mele... ca Wake cel din visele mele chiar exista iar eu l-am văzut.
Mai târziu după ce mi-am recăpătat pe deplin cunoștința, fusesem deranjata și invadata teritorial de părinții mei ce au venit îngrijorați pentru a se interesa de starea mea fizica. Uram sa privesc acele fete îngrijorate pentru nimica toată... uram sa fiu compatimita... uram sa aud din nou acele replici lipsite de sens: "Totul va fi bine!" (niciodată nu va fi totul bine fiindcă întotdeauna după o problema apare alta și tot asa) sau "Vom avea grija de tine!" (atunci unde ați fost când am avut nevoie de voi, părinții mei). Deja ma saturasem sa tot aud aceste cuvinte fix de la cei ce m-au izolat de o viata sociala și m-au obligat sa devin perfecta.
Mi-am dorit mereu sa pot avea o viata normala plina de zâmbete la fel ca orcine altcineva de vârsta mea, dar niciodată nu a fost posibil iar o data cu înaintarea în vârstă am ajuns sa ma închid în propria mea singurătate și sa îmi doresc doar o viata linistitata, fără râsete, fără glume, fără o voce în plus... o viata în care nu exist decât eu pentru mine însămi.
În acea noapte, îmi era teama sa adorm, defapt nu, îmi doream sa nu adorm... îmi doream sa vad din nou acei ochi... albaștri ca razele lunii pline... îmi doream sa ii privesc fără incetare... sa ii ating... sa fiu privita de acei ochi. Cu toate ca știam ca visez la ceva ce probabil nici măcar nu era real, la o fantasma, însă nu ma puteam debarasa de dorința ce nu ma lasa sa ma odihnesc fără ce nu s-ar fi îndeplinit.
Nu durat atât de mult pana când am auzit o voce... aceeași voce sumbra și lentă ca în noaptea trecuta... acea voce greu de explicat ce îmi vorbea din nou:
- Acel cuvânt... Wake... ce reprezinta?
După ce mi-am întors capul pentru a-l privi, fusesem pentru a doua oara socata de ceea ce văzusem, însă de data asta rămăsesem treaza fiindcă nu îmi doream sa pierd din nou șansă de a-l privi... de a-i vorbi... de a-l stinge. Cu ezitare totuși i-am răspuns:
- Wake... nu e un simplu cuvânt... e numele tău!
Intinzandu-mi mana înspre el pentru a-l atinge acesta a făcut câțiva pași în spate privindu-ma de data asta diferit... rece... cu vinovăția ca m-a lăsat în viata după ce i-am rostit numele.