Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXXIII

Morgan se holba la fantoma din capătul scărilor, întrebându-se dacă nu cumva înnebunise. Clipi, dar ea era încă acolo: Sabrina... cămaşa ei de noapte albă împroşcată cu sânge... părul negru care i se rostogolea pe spate, într-o dezordine strălucitoare... Sabrina stătea acolo înaltă şi dreaptă, strângând mânerul săbiei imense cu două tăişuri - ca un înger glorios al răzbunării.

Un fior dulce îi străpunse inima... nu era deloc surprins să afle că săgeata ei nu-l părăsise niciodată din noaptea aceea cu lună din seră, când îi furase inima cu un singur sărut.

Eve se întoarse şi ţipă când văzu fantoma.

Era exact clipa de neatenţie de care avea nevoie Morgan.

O prinse de braţ pe Eve şi o întoarse cu spatele. Îi cuprinse obrazul cu palma şi clătină din cap plin de regret... gestul lui blând aduse o bucurie înceţoşată în ochii lui Eve.

- Iartă-mă, mamă, şopti el. Pumnul lui se izbi tare de maxilarul ei şi femeia se prăbuşi în braţele lui.

Dougal, Elizabeth, fiii lor şi o mână de servitori dădură buzna pe uşa din care mai rămăseseră doar nişte aşchii... aveau hainele arse şi feţele pline de funingine... Elizabeth ţipă şi-şi acoperi imediat gura cu mâna, când o văzu pe fiica ei stând în picioare la capătul scărilor. Brian se repezi, dar Dougal ridică braţul ca să-l oprească.

Vârful săbiei cu două tăişuri se izbi de podea. Sabrina se aplecă şi se propti în mânerul ei, ca să se sprijine.

- Ce vei face cu ea? întrebă ea.

Morgan cercetă trăsăturile familiare şi osoase ale chipului mamei sale. Angus aproape că o înnebunise cu ambiţia lui smintită... dar Morgan nu se putea gândi la nimic altceva decât la toţi anii aceia în care le fusese refuzată alinarea reciprocă... la toţi anii în care tânjise după tandreţea unei mame... în care Eve fusese sclava voinţei egoiste a lui Angus şi pe care-i petrecuse neiubită şi fără copilul ei.

O coborî uşor pe podea.

- O să am grijă de ea. Se duse apoi la baza scărilor. Când se uită în sus la Sabrina, un mesaj clar strălucea în ochii lui. Noi, cei din clanul MacDonnell, avem grijă de ai noştri.

Sabrina simţea că toate poverile trecutului atârnau în aerul dintre ei - încăpăţânarea lui, frica ei, mândria lui, mândria ei. Privi în adâncurile ochilor lui şi recunoscu valoarea a tot ce îi oferea şi înţelese că nu-i trebuia decât curajul de a le lua... inima lui, la bine şi la greu... lacrimi şi râsete... soare şi ploaie.

Sabrina aruncă sabia şi rămase în capătul scărilor, legănându-se. Fără să-şi dea seama, Brian îl strânse de umăr pe Alex. Dougal inspiră cutremurându-se. Lacrimile lăsau dâre curate în funinginea de pe obrajii lui Elizabeth. Morgan se repezi până la jumătatea treptelor, apoi se opri. Clătină din cap şi-i oferi Sabrinei unul dintre zâmbetele lui rare şi magnifice.

În zâmbetul acela Sabrina văzu toată cruzimea lui din Londra drept ceea ce era cu adevărat - bunătate... Aceeaşi bunătate pe care i-o arătase şi mama ei în copilărie, când refuza să-i îndeplinească dorinţele egoiste... O bunătate care refuzase să plece capul şi să se predea unei voinţe care fusese înnebunită şi călită de căzătura ei îngrozitoare.

- Hai, fetiţo, şopti el... sunt chiar aici. N-o să te las să cazi.

Sabrina inspiră adânc şi coborî piciorul... pipăind precaută treapta de sub ea.

Îşi mută greutatea şi făcu un pas spre Morgan... apoi încă unul... ochii ei plini de lacrimi erau aţintiţi asupra chipului lui. Riscă să-şi piardă echilibrul... riscă tot... şi întinse uşor braţele spre el.