Sălbaticul Royal

Vol.2- Prolog

Alecksander
O seară în urmă

Sunt împins în noaptea rece şi întunecată. La început, nu pot să ţin pasul cu capul plin de gânduri, în timp ce clipesc din ochi. Îmi iau un moment să mă concentrez asupra împrejurimilor.

Tata era mândru de cât de puternic eram şi că fiul lui nu vărsa lacrimi. Deseori voiam să-l lovesc pe el şi pe mama. Dar mama nu mai e. El nu s-a căsătorit niciodată cu ea, pentru că, ei bine, era deja căsătorit.

Prietenii din Bratva o plăceau mai mult pe soţia lui. Annika. E prea inteligentă pentru binele tuturor, îi auzeam pe mulţi din Bratva. Bănuiesc că era, pentru că insista să ştie totul şi se implica cât mai mult posibil. Asta i-a și adus finalul.

Am asistat la finalul vieţii multora chiar în faţa ochilor mei.
Nu o singură dată.
Nu de două ori.
Dar de nenumărate ori.

După ce am văzut cum viaţa părăsea corpul mamei mele, când aveam doisprezece ani, am avut un fel de epifanie.
Ah. Moartea e atât de rapidă.

Moartea e o apăsare de trăgaci, o stropire de sânge şi ochi goi. Dacă neînfricata Annika, care părea puternică chiar şi în Bratva, a fost ucisă atât de uşor, atunci actul nu ar putea fi atât de greu.

De aceea nu m-am temut niciodată de moarte.
N-am privit niciodată în altă parte în faţa pericolului. Nu am ezitat niciodată în faţa lui.

De fapt, am intrat direct în el. L-am cucerit şi l-am împins în genunchi în faţa mea, aşa cum a făcut Maksim cu soţia lui, apoi a împuşcat-o în faţa mea. Am scăpat de ghearele morţii atât de des încât m-am crezut aproape imun la ea.

Chiar dacă nu m-am temut niciodată de final - sau de ceva, de fapt – exista ceva de care mi-a fost teamă să pierd. Sau cineva.

Lumea merge cu încetinitorul, dar este încă prea rapidă şi imposibil de oprit. Când am urmărit-o pe Katya părăsind Bostonul, am ştiut cumva că asta se va întâmpla. Ea se prăbuşeşte în faţa morţii ca o frunză. Uşoară, minusculă şi atât de fragilă. Întind o mână, dar tot ce apuc este aer.

Copacii se limpezesc și mă opresc zgomotos în vârful unei stânci. Pietricele scapă de sub picioarele mele și se rostogolesc peste bolovanii uriași și în cele din urmă spre apa întunecată și tulbure care se lovește de stânci. Sunetul valurilor furioase răsună în aer ca o simfonie a morții.

Depăşesc o siluetă mică agăţată de o stâncă, în timp ce pluteşte în jos, dar nu se îndepărtează mai mult.
Vocile oamenilor mei se aud din ce în ce mai aproape, iar trupul lui Konrad este primul ce îmi apare în faţă în timp ce coboară pe marginea stâncii.

— Ia frânghiile! latră el, apoi îi cer telefonul şi îl aşez pe o stâncă mică, îndreptând lanterna lui, înainte de a plonja şi de a mă scufunda direct în apa îngheţată.

Am înotat şi am înotat, luptându-mă să ajung mai repede, înainte ca valurile să mă împingă în stânci. Din gura mea s-au revărsat bule, în timp ce mârâiam în faţa neputinţei.

Când ajung la Katya, aflu de ce apa nu a reuşit să o ia. Am crezut că a fost prinsă într-una dintre stânci, dar se pare că e blocată între două. O prind de încheietura mâinii reci şi nu mai respir în timp ce îi aştept pulsul.

Trece o fracţiune de secundă.
Două...
Zece...
Douăzeci.

Sub degetul meu îngheţat nu simt nici măcar o bătaie mică şi, în cele din urmă, inspir o gură de aer. Folosesc o piatră ca ancoră în timp ce o trag pe Katya din celelalte două.