Trista poveste a lui Tobias Pierce

Capitolul 3

Capitolul 3

Cântecul focului

În noaptea aceea am avut unul dintre cele mai teribile vise, un vis care, știu acum, era premonitoriu cumva. Și, totodată, o manifestare directă a subconștientului meu asaltat de fel de fel de semnale și de fel de fel de sentimente pe care, în mod evident, constant, încercam să le amuțesc și să le îngrop cât mai adânc. Speranța mea era că poate aveam să uit de ele.

Când am pus capul pe pernă, ceasul arăta cu jumătate de ora peste miezul nopții. Plânsetul ploii învăluia încă împrejurimile, din când în când tunetele zguduiau temeliile cerului, iar fulgerele îmbrăcau totul într-o lumină radiantă, câteodată chiar și de două ori consecutiv.

Se făcea că eram într-o cameră întunecoasă. Ca un conac vechi și prăfuit, lemn masiv peste tot. Și dintr-o dată, de nicăieri, se stârni un foc groaznic. Cuprinse mai întâi marginile camerei și se extinse spre plafon, ca un șarpe care își leapădă pielea pe măsură ce înaintează. Eram conștient că aveam să ard, dar nu mă puteam mișca, nu puteam să plec de-acolo, picioarele îmi erau înțepenite. Începeam să disper, iar flăcările cu gurile lor avide se apropiau cu lăcomie de mine.

Nu mi-a fost dat vreodată în viața mea de până atunci să văd un foc atât de dezlănțuit. Parcă ar fi avut minte prin sine înuși, parcă ar fi fost hotărât să mistuiască totul și să mă ia și pe mine înapoi în iadul din care se născuse. Limbile sale erau atât de roșii, lumina lor era al dracului de puternică, iar căldura aceea care îmi încălzea inima era de-a dreptul copleșitoare. Inițial căldura mă făcea să mă simt bine, mă amețea într-atât încât să nu turbez de teamă, dar, cu cât devenea mai puternică si văpaia creștea, amenințând să mă înghită, am început să simt discomfortul, frica, groaza.

Am închis ochii pentru câteva clipite, iar când i-am deschis, lângă mine se afla o măsuță. O măsuță din lemn și ea, o măsuță cu picior, ca cele din piesele de mobilier vechi. Iar măsuța aceasta era ocolită de foc. De același foc care începuse să se atingă de mine. Îl simțeam atât de real, puteam simți arsurile instalându-mi-se pe picioare, apoi pe măini. Am descoperit, zbătându-mă până aproape de extenuare, că îmi recăștigasem mobilitatea. Dar, focul cuprinsese totul. Nu mai erau uși, nu erau ferestre, nu era decât o flacără continuă, iar pe mine mă năpădise cea mai cruntă sete. Îmi simțeam buzele stafidindu-se de-a dreptul.

Și măsuța era neatinsă mai departe. Iar pe măsuță era o carafă cu apă. O carafă de cristal, plină cu apă. Apă de izvor. Și știam că dacă voi reuși să ajung la carafă și să beau mi-aș fi potolit și setea care mă îngenunchia și focul se va stinge de la sine. M-am întins după carafă până am simțit că mușchii mei nu mai rezistă. Flăcările mușcau din mine, iar carafa părea să se îndepărteze de mine cu cât mă chinuiam mai tare să o apuc.

Într-un final am ars cu totul.

Într-un final m-am trezit.

Cred că am simțit și atunci că visul acela încerca să mă avertizeze asupra apelor tulburi în care mă tot aventuram, că apropiam culmi pe care nu ar fi trebuit să mi le fac cunoscute vreodată. Adormisem cu gândul la toate scenariile care ar fi putut decurge din faptul că în camera alăturată dormea soția mea, alături de sora sa medicală care își făcea tot felul de idei și că la două camere distanță de mine dormea una dintre studentele mele. O fetișcană de douăzeci de ani despre care aveam impresii pe care nu știam cum să le balansez, atunci când nu ar fi trebuit să am niciun fel de gânduri și niciun fel de idei. O fetișcană de douăzeci de ani care îmi trezise un interes pe care nu știam cum să mi-l explic, cum să îl țin în frâu, o curiozitate pe care nu păream să fiu capabil să o temperez. Aparent, uitam tot timpul că e o etică profesională care ar trebui să mă împiedice să o caut din priviri pe holurile facultății unde ea studia, iar eu predam. Că era o vereghetă pe degetul meu inelar-care slăvea o uniune încheiată în ochii lumii și mai ales în fața Domnului-care ar fi trebuit să îmi împiedice mâinile din a tremura incontrolabil atunci când o vedeam. Și că erau oameni, că erau regulile nescrise ale societății, aceeași societate în care fără îndoială că eu și Elizabeth Gordon fusesem crescuți și educați deopotrivă, care ar fi trebuit să mă țină departe de deciziile luate prin prisma instinctului.