Mafia Columbiană

IV

Julieta și-a creat sfârșitul aici, nu Shakespeare

Te întrebi oare ce s-a întâmplat cu Eva? Eva nu a ajuns în rai după cum alții ar specula. Eva a ajuns în iad. Se poate numi Eva un Lucifer? Acest înger căzut cu o podoabă aurie și un chip angelic, un chip atât de alb, ca de porțelan. Megan se întorsese pe cealaltă parte din cauza poziției incomode, oftând puternic. Își frecase brațele descoperite, scoțând un gemut vag, realizând că-i era frig. Eșuase crunt când încerca să-și deschidă ochii, însă când reușise tot ceea ce-a putut să-și zică a fost că nu era acasă, nu-și amintea locul acela. Se afla într-un beci întunecat și gol. Își înclinase capul, masându-și gâtul ușor. În dreapta ei se afla un pahar cu apă la fel de pustnic cum era ea în acele momente. Plescăise din gură, conștientizând că-i era sete, apoi cu toate puterile își pusese mâinile pe paharul incolor, ducându-l spre buze. Închisese ochii strânși, ignorând durerile pe care le avea, bând cinci înghițituri adânci, oftând satisfăcută. Își linsese picăturile de apă de pe buze, ridicându-se în măduva oaselor, încă neștiind cum să reacționeze. Să fie calmă, sau să se înfricoșeze, deși ea ar fi oscilat spre a doua variantă, graiul îi era pecetluit de sentimentul de spaimă. Pășea greoi, însă din neatenție, căzuse. Oftase când își privii julitura din genunchi, suflând apoi suav spre palmele-i zgâriate și tremurânde încercând să se ridice pentru a doua oară și reușise, pășind ușor spre ușa masivă din fața ei. Încerca să-și stăpânească sentimentele și să spere în continuare că totul este un coșmar și ca atunci când se va trezi, să-l zărească pe Adson. Lovea disperată cu pumnii în ușa masivă, strigând după vreun posibil ajutor, însă tot ceea ce auzea erau șoapte și pași care se apropiau tot mai mult de ea. Cu ochii înlăcrimați izbise pentru ultima dată pumnul cu putere, lipindu-și fruntea de ușă, căzând în genunchi. O picătură de sânge se prelinsese pe fruntea ei, pătând porțelanul. Plângea și suspina printre sughițuri, cu fața în palme, ștergându-și din când în când lacrimile care nu se mai opreau.

― Ai marfă nouă?

― Categoric.

Vocile se auzeau de pe partea cealaltă a ușii, însă asta nu-i dădea lui Megan o stare de entuziasm. Încordată, se îndepărtase de lângă aceasta când auzise cum cineva rotea cheia care avea s-o deschidă, apoi încremenise. La început erau două siluete ascunse-n întunericul sinistru, apoi cu cât se apropiau mai tare, cu atât realizase că erau doi bărbați. Unul dintre ei părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, dându-și seama după părul cărunt, tuns scurt și după ridurile proeminente. Buzele-i erau subțiri, aproape inexistente, pe când nasul ascuțit părea să fie precum cel al unui șobolan ce mișună printre tomberoanele dizgrațioase din spatele blocurilor.

― Am găsit-o aseară, șoptise acesta, frecându-și palmele entuziasmat

Megan își întorsese capul pentru a nu-l privii în ochi, însă acesta îi prinsese bărbia între degete, răsucind-o înapoi, zâmbindu-i, dezgustând-o pe femeie rezidurile acestuia dintre dinți, strâmbându-se scârbită. Celălalt bărbat își rostogolise ochii, scoțând din buzunar un cuțit, lucru care a făcut-o pe Megan să se smucească din mâinile slinoase ale celuilalt individ, îndepărtându-se de aceștia, încercând să respire calm.

― Asta numești tu marfă? O femeie? țipase dezgustat

Celălalt bărbat era înalt și bine făcut, cu un ten palid acoperit de niște pistrui, cu niște buze ușor cărnoase, iar ochii străluceau în întunericul morbid, umbriți de niște sprâncene lungi și un păr asemeni abanosului. Bărbatul cărunt îl privise debusolat, făcând câțiva pași în spate, înghițind în sec.

― Asta numești tu marfă? repetase bărbatul, apropiindu-se de cel cărunt. Eu vreau marfă pe care s-o pot consuma, continuase acesta

― M-am gândit că o femeie poate fi mai bună.