Connor. Connor O'Malley. Asa ma cheama. Nu am intalnit niciodata pe nimeni cu acelasi nume. Am un nume unic. Sunt unic. Cu totii suntem. Nu exista doua persoane exact la fel in aceasta lume. Poate acum 10 ani si jumatate, inainte ca vasta populatie a planetei sa dispara. Poate acum 10 ani si jumatate au existat doua persoane la fel. Da, sunt destul de sigur de asta. E ciudat, dar placut sa existe doar patru persoane in lumea asta. Eu, sora mea, mama si tata. Linistea predomina, mai putin cand tata reuseste cumva sa faca televizorul sa ruleze stiri vechi, de acum aproape 11 ani, de dinaintea Apocalipsei. O apocalipsa nu a fost cea care a sfarsit lumea, dar asa ii spunem noi. Cuvantul "APOCALIPSA" e prea mult. Nu s-a intamplat exact o apocalipsa, caci daca ar fi fost asa, nu as mai scrie aici in acest moment, as fi murit, cu restul oamenilor. Ce s-a intamplat de fapt, a fost o rascoala impotriva guvernului. Intai, o pandemie, apoi un razboi, apoi inflatie, o criza economica, o alta pandemie si mai multe razboaie. Pe scurt, oamenii s-au saturat sa stea in lockdown, sa se mute la fiecare cateva luni pentru ca razboiul era aproape si sa planga literalmente ca nu au ce mânca. Au dat foc steagurilor, au protestat si au spart geamurile si usile parlamentului, totul pentru libertate. Situatia era de necontrolat. Liderii statelor si-au facut bagajele si s-au urcat in private jeets. Armata si politia au arestat oameni nevinovati, copii si parinti si bunici. Unul cate unul, au fost ucisi. Torturati, impuscati, bătuți.Sirenele de urgenta sunau zilnic. Tatal meu a prezis situatia asta si ne-a pregatit fizic si psihic pe mine si pe mama, care in acea perioada era insarcinata cu sora mea. Aveam in jur de 5 ani cand a inceput. Ne-am urcat in masină si am parasit St Johns Wood. Ne-am mutat in Europa de Est in România, intr-o zona rurala, linistita, la munte. Cu toata panica ce ii inconjura, localnicii erau calmi. "Vom fi bine." Asta ziceau mereu, dar nu a fost asa. Nu existau scoli in zona, toti copiii era școliți acasa. Imi pierdusem toti prietenii. Nu m-am putut integra o perioada, nici macar nu vorbeam limba lor. Era ca si cum esti copilul nou intr-o clasa, toti ceilalți se cunosc intre ei și nu te accepta, pur și simplu nu poți face parte din comunitate. Acum ca toti au murit, imi lipsesc vocile lor, accentul si calmul lor.
-Connor, tata se pregateste pentru vânat. Te duci cu el sau...?
Anne, sora mea, apare in pragul usii.
-Ăla e cumva un jurnal?
-Ăăă...nu. E un caiet. Invat.
Anne izbucnește în râs.
-Ba da, e un jurnal. Nu te cred Connor. Cine crezi că îl va citi vreodata? Fantomele? Nici nu știi să minti.
Inchid caietul și îi arunc o privire tăioasă.
-Nu poti gasi o altă casă in care să te muti? Esti mult prea enervanta.
-Or fi alte case, dar nu si alte persoane de enervat, Anne chicotește.
Îmi dau ochii peste cap si o împing afara din camera. Imbrac echipamentul de vânătoare si îmi iau carabina Browning MK3, pe care mi-a dat-o tata acum câteva luni. Cobor în grabă scările și îl văd pe tata echipat.
-Nu inteleg care-i rostul să mergem la vânat. Avem destule provizii.
-Mereu îti dau de ales: sa mergi sau sa nu mergi, tata mă ignora.
Tonul tatălui meu este aspru și autoritar, ca și cum nu am de ales de fapt și doar incearca să mă facă să cred asta.
-Deci? ridica din sprâncene.
Aprob cu o inclinare a capului. Usa de la intrare se deschide cu un scârțâit. Iarna aici e aspră. Viscolul suflă puternic, iar zăpada scârțâie sub bocancii noștri. În scurt timp, intram in pădure. Tăcerea e mai apăsătoare decât frigul. Un vultur plonjează pe deasupra capetelor noastre cu un țipăt, sfărâmând tăcerea. Mă opresc o clipă și trag din nou aer în piept. Gâtul începe să mă usture de la aerul rece și umed.
Excrementele de animale sunt calde. Sunt verzi ca măslina, netede și scot aburi ușori. Înalț fruntea și privesc trunchiurile numeroase ale brazilor. Ridic țeava carabinei și aud ceva mișcându-se pe potecă. Îmi îndrept corpul în directia aceea. Glonțul iese de pe țeavă cu un zgomot asurzitor. De pe potecă răzbate răpăitul unor copite, promisiunea că vom avea carne proaspătă. Zgomotul se pierdu în depărtare. Rămân pe loc, scăldat în sudoare și îmi scapă o înjurătură. Tata îmi pune mâna pe umăr, drept consolare.
-A fost bine, ai fost pe fază!
-Era bine dacă împușcam cu adevărat ceva.
Simt cum bătăile inimii mi se accelereză și simt o ciuda incontrolabilă. Mă rasucesc pe călcâie și o iau înspre casă. Aud pașii apăsați ai tatei in urma mea.
-Începi să iti dezvolti spiritul de orientare, spune el. Data viitoare va fi mai bine.
-Nu va mai fi o data viitoare, îi raspund tăios. Spune-mi, tata, dacă nu se întampla nimic din toate astea și daca eram un adolescent normal, dacă nu ne mutam din Londra in aceasta pustietate, ai mai fi la fel de aspru? Ai mai vorbi cu acelasi ton impunător?
-Singurul motiv pentru care am plecat din Londra a fost apocalipsa. Vreau doar să vă protejez Connor. Strictețea este necesara in aceste vremuri. Crezi ca nu mi-ar placea să locuim in oraș sau să fiu tatăl unui adolescent rebel care sărută fete in fața usii? Dar nu se poate. Întelegi? Nu.Se.Poate.
Până acasa, niciunul nu mai scoate o vorbă. Fum dens iese pe hornul de pe acoperis. Mama e în bucatarie, coace biscuiti impreuna cu Anne. Mă uit la ceas. E aproape 4 dupa-amiaza. Urc rapid scarile și mă impiedic de doua ori. Fir-ar al dracului. Nimic nu merge bine azi. Am nevoie de un refugiu, ceva mai mult decat camera mea. Am nevoie sa ascult ceva... dar nu stiri. Ceva melodic, ca muzica. Imi amintesc de vechiul meu MP3 player pe care il pastrez ascuns de sora mea. Are cateva piese. L-am gasit intr-o casa in timp ce adunam provizii. Nu stiam ce e la inceput, dar am intrebat-o pe mama si mi-a zis cum functioneaza exact. Muzica e cel mai bun refugiu al meu.
