Iartă-mă!(In Editare!!)

Capitolul 3 :"Îi pasă de mine! " - EDITAT

 Jessica deschise încet ochii. Instantaneu își închise ochii din cauza lumini. Era atât de derutată. Credea că totul e un vis. Cercetă camera. Observase că nu e la orfelinat ci într-un apartament luxos al unui hotel foarte scump. Începu să tremure toată când văzu la uşă doi bărbaţi solizi, îmbrăcaţi în negru, cu feţe de mafioţi, dar cu ochii blânzi. E drept că era întinsă într-un pat, dar nu era legată.

 Unul dintre bărbaţi văzând că s-a trezit se apropie de ea.

Jessica începu să plângă, îi era frică de ei.

-Nu-ţi fie frică! spuse bărbatul aşezându-se pe marginea patului. Noi te protejăm. Poţi cere orice vrei tu.

-Dar nu poţi pleca, spuse celălalt bărbat.

 Jessica mări ochii. Să poată să ceară orice doreşte. De fapt, ce şi-ar dori ea? Evident să plece cât mai repede de aici. Dar exact asta îi era interzis. În cele din urmă ceru ceva de mâncare. Unul dintre bărbaţii îi aduse o tavă cu mâncare şi un pahar de limonadă. Mâncă atât de repede încât bărbaţii au rămas mască.

 O oră mai târziu pe uşă apartamentului intră un tânăr de vreo 19 ani, frumos la prima vedere, înalt, îmbrăcat la costum, cu ochi albaştri şi păr blond puţin ciufulit. Tânărul zâmbi spre fată. Iar Jessica rămase cu gura căscată.

-Mersi băieţi. N-aş fi reuşit fără voi.

-Nu aveţi pentru ce şefu.

-Deci Jessica, cum ţi se pare apartamentul meu?

"Îmi ştie numele! De unde îl ştie? Îmi e atât de frică! Ce vrea de la mine?" se gândi fata rapid.

-Ci..cine eşti?

-Oh, scuze. Credeam că mă recunoşti. Eu mă numesc Robert Lazăr. Am învăţat la acelaşi liceu cu tine. Am terminat liceul în această vară.

-Esti printre cei care îşi bat joc de mine.

-Mda, aşa e. Dar asta nu înseamnă că am şi vrut.

-Adică?

-Nu am vrut niciodată să îmi bat joc de tine. Dar anturajul m-a stricat şi am ajuns în cel mai rău hal. Eu nu îmi băteam joc de alţii pentru că îmi plăcea, ci pentru că eram oarecum obligat.

-De ce minţi? Ţie îţi place să îţi baţi joc de mine. Erai în fruntea tuturor relelor. Plus că mai şi râdeai.

-Jessica!

-Ştiu că am dreptate. Iar acum mai şi răpit ca să-ţi baţi joc de mine din nou.

-Jessica ştiu totul despre tine. Ştiu prin ce ai trecut. Sincer îmi pare rău, pentru tot. Eu nu mai vreau să îmi bat joc de tine.

-Atunci de ce mai sunt aici?

-Păi, mi-am promis că o să te ajut şi o să îţi ofer o casă. Dacă ai nevoie de ceva spune.

-De fapt, am nevoie de ceva. Dar nu cred că e posibil.

-Spune!

-Aş vrea să ştiu tot ce face Alex, să-l urmăreşti.

-O doar atât? Asta e simplu şi pot să o fac.

-Mulţumesc! spuse Jessica sărindu-i în braţe.

Dar se retrase repede roşind.

-Nu ai pentru ce.

Şi asta este înţelegerea dintre cei doi. Cu timpul a aflat că pe cei doi 'paznici' îi cheamă Ioan şi George.

 Câteva zile mai târziu Alex e în apartamentul lui disperat. Tocmai se interesase la orfelinat şi aflase că Jessica nu s-a mai întors din acea zi. Antonia îşi privea soţul îngrijorată. Nu ştia ce să îi  zică sau să facă. Nici măcar nu zâmbea.

-Am o idee! spuse Antonia.

-Ce?

-Ai sunat la poliţie să o anunţi ca persoană dispărută?

-Nu cred că e nevoie. Dacă a fost răpită? Sau poate s-a sinucis?

-Alexandru, cu ajutorul poliţiei o putem găsi.

-Dacă o găsesc moartă eu ce fac? Nu o să mi-o iert niciodată.

 Antonia nu ştia ce să îi mai răspundă aşa că hotarî să tacă şi să-l îmbrăţişeze în semn de consolare. Antonia îl convinse în cele din urmă pe Alex să meargă la poliţie.

Pe de altă parte Jessica stătea în pat uitându-se la TV. Primea în fiecare zi cam tot ce făcuse fratele ei, pe unde a fost, chiar şi ce discuta cu diferite persoane. Aflase că fratele ei locuieşte în acelaşi apartament şi era căsătorit. Asta chiar era o noutate pentru ea.

Dădea pe programe plictisită până văzu o ştire care îi captiva atenţia. Era o poză cu ea iar prezentatoarea zicea că e dată dispărută. Rămase pe acelaşi canal de ştirii cu gura căscată. Chiar şi "paznicii" ei rămaseră şocaţi la această ştire.

-Oare cine m-a dat dispărută? întrebă Jessica după un timp.

-Orfelinatul în care stăteai sigur nu! se auzi vocea lui Robert.

Jessica se întoarse spre el, dar se uita la el cu ochii plini de speranţă.

-Crezi că Alex...?

-Posibil, doar ţi-am spus că a fost la poliţie acum o zi.

-Azi ce a făcut?

-Nu multe. Uită-te în dosar.

-Mersi.                           

“Îi pasă de mine!  ” se gândi Jessica puțin împăcată cu sine.