Căsătorie și război

♤Capitolul 31♤

Ryan

Cand am fost în comă i-am auzit pe toți.I-am auzit pe doctori spunând că nu stiu daca mai am vreo sansa sa ma mai trezesc.Am auzit în fiecare minut al zilei pași care intrau si ieșeau din salon.Si am auzit fiecare cuvânt pe care Ramon,Raven si Clary mi l-au spus.

Ramon și-a cerut scuze ca trimis-o pe Clary dupa mine,Raven mi-a spus ca nu o pot lasa si le Clary mărturisind niște lucruri pe care trebuie sa le înțeleg.

Pentru mine dragostea a însemnat mereu un mister pe care deseori nu reușeam sa îl elucidez.Parca ar fi fost o piatră de mormânt care nu voia sa se clintească.Era de parca vorbeai cu cineva mort si totusi așteptai sa îți răspundă.

Cineva mi-a spus odată ca daca îți pasa de cineva în lumea noastră,esti deja ca si mort.Si acum am ajuns sa îi dau dreptate.Clary la pierdut pe Del Rosa din cauza mea.Daca nu m-aș fi dus dupa ea,nu ar fi trebuit sa ma aleaga si acum ar mai fi fost înca în viata.

Doare sa o vad ca suferă,dar Del Rosa sar fi dus în cele din urmă.Fie de mâna mea,fie de al altcuiva.

Si totusi,nu pot decât sa îmi imaginez prin ce trece.Nu îmi pot imagina cum ar fi sa îl am pe Ramon pe conștiința din cauza mea.Oricat de mult ai încerca să nu te afecteze,nu poți să ignori vinovăția care îți țipă în creier,spunându-ți ca tu ești de vina pentru toate astea.

-Acum pot pleca acasa? îl intreb pe doctor.Jur ca nu m-am simțit niciodată mai viu,fac o glumă proastă.

Ma uit cum Ramon si doctorul fac un schimb rapid de privire si într-un final accepta sa îmi de-a fișele sa le semnez.

-Încercă să nu faci prea mult efort și odihnește-te,ma sfătuieste el.

-Multumesc de sfat si grija.Si multumesc ca nu mai lăsat să,știi tu,mor,si jur ca am sa stau cu un baston după mine ca un om de 80 de ani.Dar acum,chiar aș vrea sa plec acasă,îi spun în timp ce semnez.

Doctorul îmi ia fișa,zâmbindu-mi scurt înainte sa iasa din salon,lasandu-ne pe mine si pe Ramon singuri.

-Bun venit înapoi,amigo,îmi urează această.Lumea asta n-ar fi fost la fel fără tine.

-Ma bucur sa fiu înapoi printre cei vii.Dar o sa am nevoie de ajutor ca sa ma îmbrac si sa ajung până la usa fără să simt din cinci in cinci minute ca am sa mor de durere,îi spun în timp ce îmi întind mână spre el.

Acesta își dă ochii peste cap si ma ajuta sa ma ridic din patul în care am stat aproape 4 zile.Ma saturasem de spital.Voiam să merge acasă si sa vad cum se simte Clary.

Cand mi-a cazut în brațe,am pus imediat mâna pe telefon și l-am sunat pe Ramon.Nu cred ca mai eram în stare sa mai conduc încă o data.

Am iesit din spital împreună,iar briza rece de ianuarie ma facut sa ma imi strâng mai bine haina pe mine.Nu cred ca era asa de frig cand am ajuns înapoi aici.Ramon sa urcat la volan,iar eu m-am așezat pe bancheta din spate.

Tot restul drumului,Ramon a încercat să meargă cu cea mai mica viteza pe care am văzut-o vreodată.De parca eram o figurină de cristal fragilă.

Cei drept,nu ma simteam chiar fantastic,dar aveam sa supraviețuiesc.
Încă nu îmi venise de hac un glonț.Nu încă,cel puțin.Am trântit portiera si am mers în urma lui Ramon.Casa,dulce casa.

Îmi lipsise apartamentul,dar nu îmi lipsise liniștea din el.Dar acum,dupa 5 ani,liniștea aceia a fost sparta de vechi cunoștințe.Imi era dor sa port o conversație cu el.Imi era dor de orice putea sparge liniștea celor 4 pereți de beton.

Acesta a intrat primul,apoi eu.N-am bine nici macar doi pași în casa,ca o vad pe Clary stând pe jos,cu genunchi sub barbie.Privea pierduta într-un punct mort.Raven stătea în genunchi în fața ei si încerca sa vorbească cu ea.