Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 25

DYLAN

În timpul ședinței cu furnizorii telefonul meu suna încontinuu, încât fără a mă uita la apelant după al patrulea apel l-am închis de tot. Oricine ar fi sunat, putea să aștepte. Am avut de dus muncă de lămurire cu furnizorii pentru a primi discount la marfa pe care o cumpărăm de la ei.

Intru în biroul meu și realizez câtă vreme a trecut de când a plecat Amaya așa că îmi deschid telefonul gata să o sun să văd ce face, însă mesageria mi se umple de mesaje care mă anunță că am pierdut multe apeluri de la Jay.

De ce Dumnezeu mă sună omul ăsta când știe că sunt în ședință?

Oftez și mă așez pe scaunul care se lasă puțin sub greutatea mea și îl apelez pe Jay înainte să o sun pe Amaya. Lucru care mă enervează căci mi-e foarte dor de ea.

— Suni ca un dobitoc când știi că sunt în ședință, îi spun direct și îmi trec mâna prin păr scuturându-l puțin.

— Nu te sunam ca un dobitoc dacă nu era ceva important, strigă la mine și nu îmi dau seama ce dracului este cu el.

— Amaya a avut un accident pe șantier, spune atât de încet încât abia îl pot auzi, însă cuvintele Amaya și accident îmi răsună în cap în mod continuu.

Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare când realizez cu adevărat ce îmi spune.

Nici nu știu de unde să-l iau. Cum s-a întâmplat? Ce a pățit? Este bine? Unde sunt acum?

— C-ce? Asta este tot ceea ce reușesc să spun.

— S-a rostogolit pe scări, îmi spune direct și mă ridic instant de pe scaun.

Nu! Nu se poate! Nu! Este doar vina mea! Eu am trimis-o acolo, dracu să mă ia!

— Trăiește?

Nu știu dacă l-am întrebat sau dacă doar am gândit asta însă îmi este frică să aflu răspunsul.

— Da, spune repede. Nu știu, oftează apoi.

Nu știe? Cum adică nu știe?

Simt cum mi se strânge stomacul și inima mă înțeapă de parcă un cuțit mi-a fost înfipt în ea.

— Doctorii intervin deja, am venit la spital cât de repede am putut, parcă îl aud cum suspină.

Nu mai stau la discuții, îmi iau cheile de pe masă și ies din firmă în timp ce îi adresez ultima întrebare:

— Unde sunteți?

— La Spitalul Central, când am auzit am tot închis telefonul.

Îmi vine să țip! Să sparg! Să lovesc pe cineva!

Doar eu sunt de vină! Doar eu! De ce am trimis-o acolo?

Toate momentele petrecute cu ea – bune și rele – trec prin fața ochilor mei. Fiecare țipăt, fiecare privire, sărut, zâmbet...

Este singura femeie pe care am putut s-o accept în viața mea mai mult de o noapte! Pe care am vrut s-o am mai mult de o tură. De prima dată de când am văzut-o, în parcarea acelui hotel imbecil plânsă și speriată am știut că dacă nu o s-o mai văd măcar odată este mai mult decât sigur că sunt condamnat la o viață de noapte. Că nu o să pot să fiu un bărbat pentru o femeie. Un iubit pentru o iubită.

Când am dat peste ea la firmă am știut că este mâna destinului. Dacă mi-a scos-o și a două oară în cale înseamnă că nu îmi va fi indiferentă. Felul în care m-a privit atunci când m-a văzut în sala de ședințe, cum îi tremura buza de jos ușor și cum își frământa mânile în poală neavând curajul să mă privească măcar, m-au făcut să mă atragă ca pe un magnet.