Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 27

3 Mai.

Prima zi de luni din această lună. Trei săptămâni în scaun cu rotile. Mă simt din ce în ce mai inutilă. Mai predispusă la milă. Mai rece fața de cei dragi. Mai palidă.

Exact opusul vremii de afară. De la geamul acesta uriaș văd cum totul afară este nou. Este cald. Vântul adie pe nesimțite. Soarele strălucește din ce în ce mai tare. Păsările zboară de pe un acoperiș pe altul, apoi coboară în stradă și mănâncă firimituri de pâine aruncate de copii binevoitori. Oamenii aleargă pe picioarele lor de ici-colo și-și rezolvă problemele.

Ce fac eu?

Eu stau într-un scaun cu rotile de trei săptămâni. De trei săptămâni privesc lumea vie de după fereastră. De trei săptămâni sunt ajutată să mă așez în pat și să mă pun înapoi pe nenorocirea asta. De trei săptămâni fac fizioterapie și niciun progres. De trei săptămâni plâng pe tăcute și zâmbesc în fața lor. De trei săptămâni nu mai merg la muncă și nu mai fac ceea ce-mi place, nici măcar acasă nu găsesc motivație să schițez ceva.

Doar stau și aștept să treacă timpul care se joacă ca un nemernic cu viața mea.

Sunt demnă de milă. Aud frecvent întrebări precum „Ai nevoie de ceva?", „Ți-e foame?", „Sete?", "Vrei să te duc undeva?"

Iar răspunsul meu este același:Nu!

Ziua mea începe astfel: mă trezesc, sunt pusă în acest scaun de piele cu roți, sunt dusă la baie și ajutată să îmi fac rutina, apoi sunt pusă în fața geamului și privesc o zi întreagă cum viața se joacă doar cu mine. Seara mă așează din nou în pat, apoi de dimineața iau o de la capăt.

De trei săptămâni fac același lucru, exceptând miercurea și vinerea când ies și sunt dusă la fizioterapie. Asta doar ca să mă chinui și să plâng că nu se întâmplă nimic nu picioarele mele.

Nu mănânc decât forțată, nu beau apă decât cu nenorocitele acelea de pastile. Abia vorbesc și încă mă mir cum de mă mai suporta bărbatul ăsta.

Sunt în apartamentul lui Dylan. Am mai stat în spital două zile apoi, l-am rugat pe Dylan să mă ducă la Anna. A zis ca mine, a făcut ca el. M-a adus aici și ne-am certat.

***

— Dylan, am spus să mă duci acasă la Anna, mă răstesc la el, însă brunetul coboară din mașină și scoate din portbagaj scaunul cu rotile pe care îl pune în fața portierei mele.

Scaun cumpărat de el. Ca despăgubire pentru că a fost accident la locul de muncă, cred.

— Dylan, mă asculți puțin? Strig de-a binelea când îmi deschide portiera și se întinde să-mi desfacă centura.

— Prinde-mă de gât, îmi spune ușor însă așa cum el m-a ignorat așa fac și eu.

Îmi vine să-l strâng de gât, nu să mă agăț de el.

Își dă ochii peste cap și își trece o mână după spatele meu și cealaltă sub genunchii mei ridicându-mă în brațele sale și așezându-mă pe scaun.

Suspin.

Clipesc des ca să nu încep să plâng.

Dylan încuie mașina apoi, mă împinge spre intrarea în bloc. Intrăm și mergem spre lift, iar eu în momentul ăsta mă gândesc ce-ar fi făcut dacă nu exista unul.

Mă împinge din nou până în fața apartamentului său și descuie ușa, apoi intrăm și observ că totul este cum am lăsat eu luni dimineață când am plecat semn că Dylan nu a mai venit pe aici de atunci.