Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 33

Stă și se uită adânc în ochii mei încercând să îmi citească mințile. Să afle ce se întâmplă acolo, să afle motivul discuției acesteia și își îngustează ochii atât de mult încercând să înțeleagă însă când vede că nu găsește răspuns întrebărilor sale îmi spune:

— Ești mai complicată decât credeam, rânjeste și chiar nu știu ce mama naibii este greșit cu el.

Eu? Complicată? Omul ăsta e nebun! Nu îmi vine să cred că a spus asta. De unde până unde sunt eu complicată când i-am pus o simplă întrebare? Bine, nu a fost simplă, dar - Ah! Eu m-am ales cu o pacoste pe cap!

El – care face crize de gelozie pentru un simplu coleg de muncă – își permite să îmi zică mie – care am motive să îl suspectez de orice lucru mărunt – că sunt complicată? El, care ar fi în stare să strângă de gât orice bărbat care e la mai puțin de doi metrii distanță de mine îmi spune mie că sunt complicată? El care are suspiciuni până și în legătură cu fratele său? Ce mama naibii?

În plus, este a doua oară când nu mă ia în serios cu ceea ce spun în legătură cu femeile din jurul său. Prima dată a fost cu Emma – și m-a numit paranoică, acum cu toate celelalte și mă numește complicată? Poate sunt complicată, dar nu sunt proastă!

Îl văd cum face stânga împrejur și intră în casă fără mine. Dumnezeule! Cum am ajuns de la Jay și Alexandra la noi?!

Lecție învățată: Vezi-ți de propria ogradă!

Dau puternic cu piciorul în lemnul de stejar de pe terasă și țip scurt în gând, apoi pornesc și eu spre intrarea în casă.

— Oh, rămâneți peste noapte aici, spune mama lui Dylan privind spre mine când intru în living.

Nu! Te rog, Dylan, să mergem acasă!

— Poate altădată, mamă, îi răspunde Dylan, iar eu ajung în dreptul său și îl simt ciudat de relaxat în urma discuției de afară.

Ori nu l-au deranjat cele spuse, ori se preface în fața familiei sale.

Îmi pune mâna pe spate ca să mă susțină și el, pe lângă baston. Dar sunt bine! Nu am nevoie nici de bățul ăsta de lemn.

— Dylan, ai ditamai casa și stai în apartamentul acela micuț, pufăie mama sa. Mansarda de aici este de două ori mai mare decât garsoniera aia!

Apartamentul acela micuț este, momentan, casa noastră, duduie!

— Amanda, lasă copiii să stea singuri în casa lor, vorbește acum domnul Masson și nu știu cum de ăștia doi sunt soț și soție, sunt prea diferiți comportamental.

— Facă ce-or vrea, dă din mână în semn de nepăsare femeia care îmi e din ce în ce mai antipatică.

— Plecăm, spune scurt Dylan și mă ia de mână conducând-mă spre ieșire.

Ne luăm la revedere de la familia lui Dylan mulțumind pentru omenie și ieșim pe ușă. Brunetul merge trei pași în fața mea și îmi aduce aminte de ziua în care i-am cerut să stea departe de mine și era la fel de rigid ca acum.

Ajungem la mașină, o descuie și trece direct pe partea sa, urcând la volan, fără să îmi deschidă și mie portiera, cum o face de obicei. Nu că mă deranjează că nu a deschis-o, ci faptul că este așa de rece. Azi trebuia să fie seara de care să ne bucurăm cel mai mult. Sunt bine! Sunt acum un om normal! Însă, noi ne certăm, probabil o să doarmă cu fundul la mine din cauza asta.

Îmi scutur capul și urc în dreapta sa cu grijă, iar el nici nu mă privește. Pornește mașina și iese cu viteza din curtea părinților săi.

Intră pe șosea și conduce cu același viteza nebună care mă sperie. Dă drumul la radio tare și își vede de treabă, conducând agonizant de repede. Ar trebui să îmi fie frică de moarte. Însă sunt cu el. Și chiar dacă aș muri acum nu mi-ar păsa de circumstanțele în care se întâmplă. Căci este el aici, cu mine, iar moartea pare usoară.