Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 3 - Scufundându-mă în adâncurile vieții.

CAPITOLUL 3

SCUFUNDÂNDU-MĂ ÎN ADÂNCURILE VIEȚII

Peste o zi

Mario Adrianni

Cand nu ne mai gandim la ceea ce ne incarca sufletul, cu atat mai puternici vom deveni. Tata avea o vorba, aceea ca oamenii care merg inainte fara sa plece capul spre ce era in urma vor ajunge sa treaca prin cele mai grele momente ale vietii. Si daca cei care tot amana sa mearga inainte si se intorc in trecut vor plange pana ce lacrimile se vor transforma in aer secatuit de suferinta.

Mereu ma gandesc cum pot fi altii atat de emotivi, pe cand sufletul meu nici macar nu varsa vreo lacrima. Ma aflu alaturi de Raimondo si de Raphael care nu mai au rabdare sa afle ce vom face cu prizonierii. Ce vom face cu asasina imatura si lipsita de scrupule. Cand o privesc, parca vad ceva ce-mi lipseste. Sau este doar pura mea imaginatie.

― Oh, haide Raimondo! Striga Raphael in gura mare si eu ma trezesc la realitate. In ritmul acesta, daca Mario nu este tras de limba, nu ne va spune nimic!, apoi ma priveste feroce, mustrandu-ma ca nu e primul care afla. Eu zic sa-I dam de mancare la rechini.

Raphael se schimba la fata in urmatoarea secunda, iar eu imi duc mainile spre frunte epuizat psihic. Doamne, opriti pamantul ca vreau sa cobor! Cateodata nu pot sa imi imaginez viata fara ei, dar si cand se afla langa mine imi doresc sa-i strang de gat. Mereu apare ceva care sa ma enerveze, in special comportamentul lor. Mai avem nevoie si de putin amuzament cateodata, dar nici sa ne pierdem mintile nu putem.

― Exista rechini in Marea Mediterana? Explodeaza Raphael. Mama mia, mi-e rau! Si isi duce mainile spre fata prefacandu-se ca lesina. Doamneee!

Imi dau ochii peste cap.

― Nu va mai prostiti, rostesc neutru. Nu suntem la teatru.

Amandoi isi indreapta privirea spre mine.

― Nu suntem, dar putem aranja si asta, concluzioneaza Raimondo afisand un ranjet. Frate-tu va fi in rolul principal.

Ma rasucesc pe calcaie si ma indrept spre fereastra, revenind la cafeaua pe care mi-am cumparat-o acum cateva minute bune. Am lasat-o sa se raceasca, mai ales ca era fierbinte tare si era sa raman si fara buze. Bizar, nu-i asa? Nu am chef sa-mi pierd niciun organ de simt, mai ales...

― Bai, esti prost rau, sasaie Raphael. Sa-ti bagi rechinii in fund!

Raimondo se tine cu mainile de burta si eu stramb din nas privindu-i. Ce erau in copilarie, ce sunt acum? Nici macar nu s-au schimbat.

Imi dreg vocea, iar acestia se opresc.

― Nu o sa-i tinem inchisi, le spun. Ca sa ne marturiseasca ce naiba au facut, nu o sa-I privam de nimic. In schimb, va trebui sa ne apropiem de ei cu cat mai mult posibil.

Acestia inclina din cap in semn de confirmare.

― Si noi, ce avem de facut? ma intreaba Raphael.

Stau cateva clipe pe ganduri, analizand fiecare situatie. Nimic nu este ceea ce pare, iar din ce am vazut pe camere, cat am putut, pentru ca atunci cand au aparut in peisaj toate au inceput sa functioneze. Au fost bruiate, cel mai probabil, dar inca am suspiciuni cu privire la ei. Mai ales fata de Alexandra, care inca da semne de dusman suprem.

― O sa o supravegheati pe Alexandra, le spun. Carlo sunt sigur ca tine prea mult la ea ca s-o demascheze, asa ca o vom face cumva sa vorbeasca. Are inauntrul ei... un rau ce aduce furtuni puternice.

― Prea bine, se ridica Raimondo fixandu-ma cu o mina serioasa de aceasta data. Conteaza pe noi!

Zambesc si observ cum pleaca, iar eu raman la fel de singur ca inainte. Degeaba am atatia oameni langa mine, cand ma simt atat de parasit. Degeaba am tot ce-mi pot dori, daca nu simt acea liniste specifica. Oftez si ridic telefonul, apoi ii dau sms Nirvanei. O intreb cam ce planuri are si-mi trimite o poza nude, scotandu-ma din sarite. Vai mie! Ce ma starneste fata asta!