TRĂDĂTOR

În seara asta alerg. Apusul își aruncă ultimele străluciri calde sub tălpile mele, formând un mozaic complicat când lumina trece printre frunzele arborilor. Îmi doresc să mă opresc și să le privesc, poate să fac chiar și o poză, dar nu am timp. Și asta nu pentru că mi-aș încălca programul de jogging, ci pentru că trebuie să prind autobuzul către întâlnirea scriitorilor.

Stau deseori și mă gândesc cine și-ar dori un asemenea prieten? Un prieten ocupat tot timpul cu scrisul și cititul, un autor în devenire. Mie mi se pare ceva incredibil, practic asta e viața mea, lectura, însă prietenii vor mereu atenție. Și eu o vreau, de la puținii aproape-prieteni pe care îi am. Dar parcă simt că direcția în care merg nu-mi permite să-mi trăiesc viața așa. Prin urmare, toată viața mea voi alterna între sentimentul de mândrie și cel de frustrare și umilință. Mândrie, pentru că știu că am să fiu un mare scriitor. Frustrare și umilință, pentru că cei pe care-I numesc prieteni nu-mi sunt nici pe departe. Doar încearcă să fie, dintr-o anumită obligație sau responsabilitate socială, dar nu le iese. Ei nu realizează, dar se observă foarte bine asta. Și așa îmi dispare orice dorință de a petrece timp cu prietenii.

Mă împiedic din cauza șiretului prost care se dezleagă la tot pasul. Norocul meu cu teiul din față, care mă salvează de la o cădere dezastruoasă. Fiindcă mă aplec să-l leg la loc, mă gândesc să fac o pauză și să-mi trag sufletul. Cu puțin mai mult noroc, s-ar putea să prind autobuzul la timp. Bine hotărât! Imaginea din spatele meu e de poveste. Ultimele raze ale soarelui sunt cernute prin frunzișul teilor falnici și ale florilor de plop. Nu ezit să trag aer adânc în piept, privind spre apus. Mi-aș putea petrece întreaga viață aici, în parcul ăsta, legănându-mă într-un hamac și citind cărți fantastice sau povești de iubire neîmplinită. Un grup de fete care chicotesc mă trezesc din reverie. Îmi dau seama că eu sunt motivul veseliei lor, când se tot întorc să mă privească arătându-și dinții în rânjete largi.

Nu sunt psihopat, ferească-Dumnezeu, și totuși asta mi se pare atât de nedrept! Dar da, e libertate, iar eu nu pot schimba ceea ce aleg alții să facă, chiar și atunci când râd pe seama mea. Măcar ele au cum să se bucure râzând de alții, dar eu n-aș putea-o face niciodată. Ce rost are incidentul ăsta? Ce vrea să-mi spună? Că oamenii nu mai au voie să viseze, să se bucure de natură? Foarte mulți tineri cred acum că dacă ești un băiat de optsprezece ani, n-ar trebui să visezi la altceva decât la cei mai superbi bicepși și mușchi de pe abdomen, mașini sport inacceptabil de scumpe și fete frumoase, cu fețe fardate în formă de inimă, sâni incredibil de mari și o talie cât mai subțire. Pe lângă asta, ar trebui și să frecventezi cele mai tari cluburi de noapte din oraș, și cel mai indicat, să nu fii virgin/ă, pentru că e foarte probabil ca și viitorul tău partener să nu fie. „Dacă ea a putut să seducă șase băieți înainte, de ce nu pot și eu să încerc măcar două-trei fete?" Gândirea comună a secolului nostru. Numai gândindu-mä simt că mi se face greață și îmi vine să vomit. Unde-i fericirea în asta? Nu cred că e. Plăcere da, dar fericire, în niciun caz.

Poate că nu-i bine, dar nu pot să-i acuz. Mintea mea perversă nu e în stare nici măcar să manifeste puțină iubire familială, pe când ei pot. Să fii atât de rău încât să nu-ți poți iubi propria familie, e cel mai oribil păcat. Și mai rău e să nu te simți deloc vinovat. Dar așa suntem noi oamenii. Chiar dacă nu suntem iubiți, și mereu respinși, vrem să găsim ceva ce merită iubit.

Clădirea Teatrului Național are o deschidere către parcul prin care trec, așa că merg într-un ritm de alergare ușoară, admirând totuși în sinea mea arhitectura lui impresionantă. În apropiere se află stația de unde aș vrea să iau autobuzul. Dar ceva mă face să încetinesc și să mă opresc în loc, nedumerit. Aud un plânset ușor, însoțit de suspine. Îl urmăresc și mă opresc în spatele unui copac. Sprijinită de el, pe cealaltă parte, corpul firav al unei fete ce-și acoperă fața cu palmele este zguduit de plâns. Mi-e groază să o văd așa. Nu știu de ce ar putea ajunge cineva să plângă așa aici, în public. Vreau să o ajut, și mă îndrept într-acolo. La picioarele ei se află o vioară aruncată cu furie, dar încă întreagă, și un arcuș rupt de la jumătate. Pentru că nu știu ce să fac, iar ea nu m-a remarcat încă, decid să mă așez pe iarbă, la un braț distanță de ea. Tot nu mă vede, iar eu nu mai pot suporta să o aud suferind așa.