Sânge de lider - O poveste sângeroasă

Necunoscutul unei suspiciuni

      În acea seară, soarele părea că se afundă în valurile mării, cu un cer colorat în sânge adânc. Razele încălziseră aerul apei și păreau să plutească deasupra valurilor înspumate formând o strălucitoare oglindă de lumină. În deplina mișcare a norilor, culoarea cerului începuse să se schimbe, devenind din ce în ce mai intensă, nuanțele de roșu și portocaliu amestecându-se nebune între ele.

       Era un apus spectaculos, un apus pentru care însăși natura a ales să se oprească și să admire acest moment de grație și frumusețe. Cu cât soarele se cobora mai mult, cu atât valurile deveneau mai agitate. Ele știau că noaptea pericolul nu doarme, că noaptea se vindecă rănile și că noaptea se trăiesc cele mai intense emoții. În acel moment timpul păruse că s-a oprit, făcând loc unei liniști depline.

      În timp ce soarele se ascundea în apă, o ultimă rază de lumină strălucise puternic, reflectându-se în valuri și făcând neantul mărilor să pară incandescent.

      O ultimă rază captată în spuma valurilor, înghițită într-o nesfârșită derivă. O derivă în care fusese lăsată să plutească și ea, prinsă între privirile acuzatoare ale speranței și a murmurului din vocile fără glas.

      Un om de front lăsat în urmă de sângele apusului. Un om fără de limită prins în ultima rază pierdută a unui joc de-al răzbunării. Un corp învăluit de spini ce îi intraseră adânc în carne. Tu ți-ai întoarce privirea pentru a te asigura că nu rămâne nimeni în urmă? Ai reuși să găsești o cale de mijloc fără a oscila între bun și rău, între corect și greșit? Te-ai trăda pe tine pentru o răzbunare? Căci ea făcuse asta. Călcase pe un covor de spini. Se umilise singură. Își agăță încrederea în cine n-ar fi trebuit vreodată și murise pentru un prieten pe care avea să nu-l mai vadă niciodată. Dar rămase ceva. Sentimentul de departe. Adevărul ca un far într-o lume de întuneric.

      Cât rămânea desprinsă de real nu mai trebuia să înfrunte nimic, să lupte pentru ceva sau să se răzbune pe cineva. Vocile îi cântau evlavios și consolator, cuvinte fără sens, dar de o frumusețe fără margini. Însă acest cântec își pierdea treptat farmecul - o durere agonizantă de cap falsând notele pe portativul minții. Corpul începea să strige după ajutor, furnicături de viață traversându-i fiecare părticică a pielii palide. Vocile se îndepărtau ca un stol de îngeri ce șușotesc, trecându-și degetele pe corzi de harpă în bătăile lente ale aripilor. Revenind la putere, conștiința îi aducea liniște, o liniște pentru amintiri: lupta cu Allan, un Simon care nu există, un Soul fără de suflet, o iubire în casa de pe plajă, o prietenie, o moarte pentru răzbunare, un glonț ratat, o femeie mortuară.

      În spatele eșecului, acei ochi tulburători albaștrii încă o priveau, încă auzea acea voce angelică și zglobie a fetei curcubeu și încă simțea acea atingere fermă de străin. Inconștiența i se luase.
Încet, reuși să își deschidă ochii cu o mișcare leneșă și încordată. Lumina difuză a încăperii albe îi intrase în privire, adâncind tăioasa durere de cap. Închise ochii iar, încercând să își adune puterile, concentrându-și agenția asupra sunetelor din încăpere. Erau familiare și neobișnuite. Un fundal sonor al bâzâitului constant al aparatelor de monitorizare a funcțiilor vitale, printre care se amesteca zgomotul liniștit al propriei respirații. Reuși să distingă sunetele de la distanță, de dincolo de perete. Râsete scurte, vorbe întretăiate, o infimă muzică la vioară, liniștitoare și difuză, mănuși desprinse de pe mână și tocuri care se auzeau când și când. Cu atenția concentrată pe aceste sunete, avu curiozitatea de a o încerca să afle ce se întâmplă în jurul ei, mânată de teamă și nesiguranță.

      Cu cât luciditatea revenea mai mult, era tot mai conștientă de un discomfort ce începea de la brâu și se întindea până în josul piciorului drept. Își aminti că fusese împușcată, o amintire vagă, atât de neclară încât nu putu să îi dea sens.
Deschise ochii iar. Se obișnuise mai ușor cu lumina. Fusese salvată. Dar de cine? Se gândise la Sarah, la Jacques. Se gândi că ei au venit după ea și că avea să îi revadă. Doar ei îi promiseseră că nu o vor lăsa la greu, nu? Își aminti de o femeie mortuară cu părul negru și cu ochi de argint, de acea femeie ireal de frumoasă. Dar dacă nu Sarah venise după ea, cu acea femeie străină?