Copilul cărunt

195 20 19
                                    

Ce e viaţa... de unde vin şi încotro mă îndrept? Mereu am trăit cu întrebările astea survolându-mi fiinţa. Curiozitatea... la fel precum ceilalţi, m-am născut cu ea. Încă din primii ani începem să ne punem întrebări : "de unde am venit?" - apoi ne întrebăm "cine suntem?", ca într-un final să căutăm răspuns la "încotro ne îndreptăm?". Şi de multe ori (cel mai probabil), nu găsim răspuns la toate. Însă, aşa cum s-a mai spus, călătoria e cea care contează şi nu destinaţia.

Problema apare atunci când ne irosim călătoria căutând frenetic răspunsurile, sau în extrema cealaltă când nu ne deranjăm deloc şi nu cautăm nimic. Atât resemnarea, nepăsarea dar şi obsesia sunt periculoase. Eu am început confuz, am devenit obsesiv, apoi nepăsător - iar acum cred ca sunt aproape de centru.

~

Copilul a-nceput călătoria jovial. A avut o lume colorată în milioane de culori, atât de multe încât a sfârşit a fi câte o culoare pentru fiecare stare. A iubit culorile atât de mult încât a început să le reproducă, să coloreze pereţi întregi şi să decoreze fiecare cameră din pieptul său. Le-a şoptit pe foi, apoi a epuizat caietele care se presupuneau a fi pentru învăţat. - Făcând asta în pofida vorbelor ascuţite ca un briceag ale celor din jurul său. Ambiţia lui nu s-a oprit acolo, în adâncuri veghea spirit de artist.

Apoi a început să vadă palete de gri şi de negru trecând prin faţa privirii sale. A rătăcit în tenebre, scufundat în teamă. Ca în vremurile de război : zburau cuvintele, zburau privirile... se aruncau pumni, topoare, se asasina demnitatea şi omenia deseori în acele zile. Zdruncina sufletul său într-atât încât parcă voia să iasă. Copilul de atunci avea să vadă ce ochi a multor adulţi nu văzuse. Avea să simtă ce nu trebuia să simtă. Avea să urle ca din iad. - Da! Iadul are încăperi pe pământ! Copii captivi în iadul pământesc e cea mai teribilă imagine...

Un copil ce se născuse defect, a trebuit să treacă prin lagăre. Dar fiind prea surprins de ceea ce se întâmpla în jur, nu a mai acordat atenţie cusurului.

~

Acel copil... e fascinant, e minunat, dar eu... nu atât de minunat. Însă, am decis să-l ajut. Eu am intrat la comandă ulterior, eu sunt ca inteligenţa iar el ca înţelepciunea - adică sunt doar copia lui nereuşită. Însă, odată cu venirea mea în viaţa şi mintea lui, sufletul lui s-a putut odihni. Am făcut ordine, am ripostat, am urlat, mi-am înfundat urechile şi ochii... şi-am început să respir iar. Ce-i drept, milioanele de culori s-au redus la câteva zeci. Dar măcar recuperasem o parte din ele. Astfel cerul era din nou albastru.

Războiul luase sfârşit. Se culegeau daunele, se lingeau răni, se reconstruia. Aici viaţa părea la limită, căci odată ce au dispărut toate divergenţele, am revenit în simţiri şi am realizat daunele severe personale. Eram defect şi asta ducea la o autodistrugere rapidă. Eram pietrificat, căzusem pe gândurile ce mă-nlănţuiau, conştient de realitatea zdrobitoare, conştient că nu-l mai pot ajuta... şi am rămas surprins să văd copilul zâmbind atât de larg. - Începusem să cred că şi-a pierdut minţile... Dar, nu! Puştiul era înţelept. Puştiul vedea ce eu nu puteam să văd, şimtea ce eu nu şimteam.

Aşa că, a vrut să preia conducerea un timp... şi-am zis : „De ce nu? În fond, ce-a mai rămas de stricat?!". Primul lucru pe care l-a făcut a fost să dezgheţe din sloiurile ce le-am atârnat cu multă sârguinţă în pragul inimii - ceea ce mi s-a părut o mare prostie. Apoi a deschis ochii ce cu greu ii cususem.. şi a desfundat urechile de elf - de elf pentru că erau alungite de la atâta ascultat cu atenţie. Practic mi-a resetat toată munca, dar ştiind că e în zadar, l-am lăsat sa continuie ce a început.

Şi-am rămas uimit când am văzut cât de mult se distra - bietul. A început să deseneze iar - desene mult mai frumoase decât ale mele. Şi am sesizat cum abordarea lui era complet diferită faţă de a mea. Apoi am realizat că în tot acest timp m-a vegheat şi a învăţat lucruri de la mine, însă eu n-am învăţat nimic de la el - asta ne deosebea, asta arata că eu eram copia iar el originalul. Ce a făcut puştiul m-a şocat şi pe mine - eu cel făr' de emoţii.

Copilul căruntUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum