Amanta regelui

⚜ Capitolul 7: Rubinul ⚜

Saepe quod datur exiguum est, quod sequitur ex eo magnum.

(Deseori, darul este neînsemnat, dar semnificația lui este imensă.)

Frigul din celula mea se întețește. Iar mă cufund în amintirile mele, iar curând totul se încețoșează. Nu-mi mai doresc să trăiesc acest adevăr, această realitate. Adevărul se strecoară cu delicatețe în mintea mea, aducându-mi aminte... cum i-am simțit sângele pulsând în mâinile mele. Urletele îi erau din ce în ce mai ascuțite. I-am curmat viața, deși aceasta poate voia să și-o trăiască! Iartă-mă! te rog, iartă-mă! Mărturisesc prin fiecare care suflu pe care îl iau, că nu îmi este ușor să duc târâș acest suflet îngreunat. Mi-aș fi dorit poate o singură noapte în care să dorm și să nu-i văd chipul în visele mele. Mi-aș fi dorit să-mi smulg inima din piept și s-o i-o redau ei, să-i redau viața! Eu meritam soarta ei. Sângele meu trebuia să înroșească masa de încântații, nu ea... Biata mea copilă... Iartă-mă!

Îmi aduc aminte unde am rămas. Da... Nu poate fi nemernicie mai mare decât în momentul în care ți s-a terminat băutura. Nu trebuie să fi existat chin mai mare pe lume decât pierderea unui copil. Zâmbesc, tată, atât cât o poate face o nălucă. Dumneata, tată, trebuie să știi ziua despre care urmează să-ți vorbesc. Da... mintea dumitale trebuie să fie la fel de aprigă. Acolo... oriunde te-ai afla.

Simțeam podeaua scrâșnind sub greutatea mea. M-am tolănit pe podea, zvârcolindu-mă să-mi mai torn un pahar, însă trupul mă ținea în loc. Camera dansa un dans străin cu mine. Se învârtea, iar din când în când îmi juca feteste amăgindu-mă că aș știi care e tavanul și care ar fi fost podeaua.

Sunt cherchelită, tată! De dor și chin sunt cherchelită! La fel de cherchelită precum suntem toți în fiecare zi, crezând că ne trăim viața asta din plin! Ne îmbătăm cu idei și idealuri. Ne amăgim în frumoase planuri de viitor care au să ne dezamăgească ca întâia rază de soare a dimineții. Imaginea îmi era tulbure. Atât de tulbure precum și mintea și sufletul meu. Dar cortina din mintea mea, cortina care are să se lase atunci când spectacolul vieții mele se va fi încheiat, îmi râde. Îmi ponegrește existența. Chinul. O văd. Este în fața mea. Stăteam tolănită pe o parte pe podea și mi-o imaginam înaintea mea. Era de un albastru azur precum cerul, împletită cu detalii aurii, scurgându-se din tavan până pe podea. Voiam s-o descopăr, s-o cunosc mai profund, dar nemernica părea de nepătruns. Era atât de tăcută. Aproape aievea unui zid. Mi-am luat ochii de la ea. Doar avea să vină și momentul în care vălul negru avea să fie tras peste ochii mei. Mai era doar puțin... Încă puțin...

Ah, tată, iartă-mă neobrăzarea de a te fi ținut în suspans! Știu cât de mult îți displăcea acest fapt, iar mie cât îmi plăcea să te vrăjesc prin oratorie. Acum ești nevoit să te supui voinței mele. Dar am să isprăvesc de îndată ce ți-am făgăduit....

Îmi aduc aminte că biciul birjarului atinse pielea cailor, iar trăsura în care ne aflam, se urni din loc. Priveam pe geam cum Luvrul se îndepărta în spatele nostru, micșorându-se din ce în ce mai mult, până când nu mai reușeam să descifrez deloc palatul, pierzându-se în urma noastră. Însă atunci mi-am amintit. Inima mi-a stat în loc, iar sângele mi-a înghețat în vene, iar un fior rece îmi cuprinse întreaga ființă. Nu. Nu se putea!

— Întoarce! zbieram cu putere, însă părea că birjarul nu mă auzea din cauza drumului.

— Ce te-a apucat? intervenise Catherine buimacă.

— Trebuie să ne întoarcem!

— De ce?

— Regele mi-a spus că-mi va vizita astăzi apartamentele, iar eu nu am să fiu acolo!