꧁Blood and Calls꧂

*52*

-Ya, Kai.

Se întoarce, acesta fiind cu mâna pe clanta ușii.

-Cum de ai ajuns la mila mea să îmi împrumuți soția?

Ridică din sprâncene.

-Știm ambii la cât de bine te pricepi să îmi strici planurile cu ea. Nu vreau să risc.

Wonyoung pov.

E ora 4 dimineața iar eu stau cu jurnalul lui Park în mână. Încă îmi închid ochii de la durerea provocată atunci când ating ceva cu tălpile. Poate că nu prea a fost o idee prea bună să plec fără bandaje.

Nup. Nu a fost.

Pun jurnalul între perne. Mă întind la cârje ca mai apoi să sfârșesc pe jos, cu genunchiul sângerându-mi. Dacă aș fi dus o viață normală Taehyung ar fi fost aici? Ar fi fost aici ajutându-mă să merg? M-ar fi luat în brațe? Pft. Dacă el nu mi-ar fi făcut cea făcut în noaptea aia nu aș fi ajuns aici.

Îmi lovesc capul de marginea noptierei după a doua tentativă de ami lua cârjele. Simt sângele atunci când acesta îmi alunecă pe lângă ochi. Iar atunci îmi mai trece un gând. Unde e Park când am nevoie de el? Mă poate ucide după ce eu l-am scos din închisoare iar eu chiar aveam încredere în el că îl va ucide pe Taehyung. E deja prea târziu să îl trimit înapoi. Cred că Kai deja știe.

Cobor scările încet, cu cârjele la subraț și o mână pe balustrada scării. Am fost atât de proastă încât pui Jimin i-am pus o trusă dar de mine nici nu mi-a păsat.

Găsesc lumina de la bucatarie aprinsă. Și îl găsesc pe el la masă cu o sticlă de apă în mână și în cealaltă un pic negru ce mâzgălește pe o bucată de hârtie. E îmbrăcat în hainele pe care le-am lăsat în baie. Pielea îi strălucește. Nu mai este acoperită nici de praf și nici de sânge.

Își întoarce capul când mă aude intrând. Observ o cicatrice pe maxilar la lumina lămpii.

Încerc să mă mișc cât mai normal în fața lui. Doar cârjele mă dau de gol. Și mai nou bandajul pătat de sânge de pe gleznele și tălpile mele. Ah, am uitat. Am sânge pe ceafă și probabil că mi-a intrat și în ochi la cum vederea îmi joacă feste. Nu atât normal categoric. Pun pariu că mă crede o prefăcută. Acum două ore mă mișcam perfect normal în fața lui iar acum am apărut în cârje și plină de sânge.

Mă măsoară din priviri și nu spune nimic. Las una dintre cârje să cadă pe lângă mine ca mai apoi să o rezem pe cealaltă pe blatul bucătăriei. Înghit în sec simțind lichidul roșu ce pătează podeaua. Mă întind la sertarul de sus pentru a lua trusa.

El se ridică punând sticla înapoi în frigider. Apuc trusa. Ea cade lângă mine. Cu ea cade și cârja care a mai rămas rezemată de blat. Privesc la pastilele de paracetamol cum cad, împrăștiindu-se la picioarele mele împreună cu cioburile de sticlă și lichidul transparent.

-Chiar atât de greu e să rostești câteva cuvinte Jang? Știu că îți rănești orgoliul dar "te rog ajută-mă" chiar nu face parte din vocabularul tău?