La portile Raiului...

Capitolul 2 - Destinul

Pentru el a fost o zi grea. Avea informatii despre ingrijirea paliativa, stia ca sansele de a supravietuii erau mai degraba inexistente. Tot ce isi mai dorea acum era sa lase ceva in urma lui, sa isi indeplineasca dorinta si sa iubeasca. Iubise, dar cea pentru care a avut acest sentiment inaltator, l-a parasit cand a fost diagnosticat. Singura ei explicatie a fost ca o doare prea mult ceeia ce i se intampla lui, de parca ea ar fi fost cea care era nevoita sa lupte cu o boala amenintatoare de viata.
In ultima perioada viata i se schimbase mult, nu mai putea avea o viata activa asa cum era obisnuit inca de copil, nu mai putea calatori, singurii care mai ramasese alaturi de el, erau frati, mama si cativa prieteni buni.
Viata capatase un alt sens, avea alte valori, pretuia altfel viata si fiecare zi cu care era binecuvantat. Nu il inraise boala, singura problema care il deranja era neputinta si isi dorea sa faca lucrurile care altadata ii erau la indemana.
Seara la apusul soarelui se gandea la ziua care tocmai trecuse. I-a ramas in gand Emily, nu stia de ce, cunoscuse atatea cadre medicale. Ceva deosebit simtise in legatura cu ea, nu isi explica ce anume. Se bucura pur si simplu ca o cunoscuse, era deosebita de tot ce cunoscuse in cei treizeci si doi de ani.

Ziua trecuse si pentru Emily cu toate cele care presupuneau munca ei. Era o persoana echilibrata, stia cat trebuie sa se implice pentru a nu transforma totul intr-un esec. Isi propunea de fiecare data ca atunci cand paraseste clinica sa lase acolo pacientii cu povestile lor. Acest comportament era cel care era insusit de colegii ei, erau formati astfel, acesta era scutul lor, in fata suferintei, a bolii si a mortii iminente. Credinta o ajuta pe Emily sa vada moartea ca pe o trecere. Perspectiva benefica in tumultul muncii ei.
Un amanunt observat astazi pe fisa lui Jon, noul ei pacient nu ii dadea pace, acesta era mai mare ca ea cu doua zile.
Ajunsa acasa Emily simte nevoia sa isi sune cea mai buna prietena, aceasta lucra in Londra ca asistenta medicala. A plecat din aceiasi clinica, au fost colege. Au impatit atatea evenimente, atat personale cat si profesionale, tot acest trecut si toata aceasta experienta constituie firul care le va lega intotdeauna indiferent ce distanta le-ar desparti.

-Hey, buna Meredith! Ce faci? Esti ok?
-Salut, Emily! Ma bucur ca te aud, sunt bine! Nu te-am mai auzit de o mie de ani. De fapt nu stiu de ce ma mir, la cat de mult stai pe acasa...
- Lasa asta Mer stiu si eu ca stau putin pe acasa, la fel cum stii si tu, important e ca sunt fericita cu asta. Zi-mi despre tine, cum e acolo si mai ales spune-mi cand te intorci acasa?!
- Nu stiu, deocamdata sunt bine, mai bine spune-mi ce s-a intamplat, nu ma suni tu, chiar intamplator.
- Ai dreptate! Ma si enerveaza ca ma cunosti atat de bine! Hai sa-ti spun, am cunoscut un tip.
-Super! Astept sa imi spui asta de prea multa vreme ca sa mi se para real. Meredith spunea asta, pentru ca ea era o familista convinsa. Avea trei copii, dar din pacate sotul ei a murit. Episodul acesta greu din viata ei, era unul dintre marile incercari ale prieteniei lor.
-Stai, nu te ambala! I-a replicat Emily pe un ton aprope agresiv. E pacient, l-am cunoscut la clinica, are un cancer agresiv si este cu doua zile mai mare decat mine. Asta vroiam sa iti spun... Ma tot gandesc ca puteam fi eu in locul lui, ca aceasta boala nu alege!
- Doamne! Ce prostii tot vorbesti acolo?! Vrei sau nu, acesta este destinul lui. Nu poti tu schimba asta.
- Crezi ca nu stiu asta?! Invat sa accept acest curs al vietii in fiecare zi, dar am vazut in ochii lui dorinta de a mai trai, si imi doresc ca timpul sa mai aiba rabdare cu el.
Vorbitul chiar si la telefon cu prietena ei Meredith era un soi de ''terapie'' de care avea nevoie. Era singura in stare sa ii redea linistea pe care si-o dorea, acest lucru fiind valabil din ambele directii.
Ii mai trebuia doar un dus lung si un somn adevarat, avea nevoie de un somn lung pentru ca ziua care avea sa urmeze, sigur era o zi solicitanta.