EVA

Capitolul 4: Rămășițele unei galaxii

Începu să se legene inconștient cu mâinile în jurul genunchilor.
Nu putea fi adevărat. Cu ce greșise în viața asta?! Tresări la bipăitul cuptorului cu microunde, dar era atât de șocată încât își simțea membrele corpului paralizate.

Hohotele de plâns deveneau tot mai răvășitoare, plămânii cerșind aer și simțea că cineva îi strângea gâtul, oprind-o să ducă la capăt procesul de inhalare. Dar nu era nimeni lângă ea. Era singură.

Nu reuși decât să-și sprijine greutatea corpul în palmele ce făcură contact cu podeaua rece.
Se ghemui, ducând instinctiv o mână spre piept și simți o înțepătură puternică care o seca de puteri, transformându-se într-o durere atâ de cruntă de parcă inima îi va ieși din piept.
Deschise ochii panicată, dar lacrimile din ochii îi încețoșase vederea încât nu putea distinge nimic din jurul său. Gâtul o ardea atât de tare încât ar fi dat orice pentru un strop de apă.
Închise ochii din nou, scufundându-se în întuneric, iar lacrimile fierbinți și tăcute se prelingeau pe obraji. Știa deja ce urma. Aceeași rutină, același coșmar din care nu putea evada.
Devenise în câteva secunde un robot și își repetă mantra, balansându-și corpul și mai frenetic.

― Ești un nimic, Eva! Nu ești în stare de nimic, nu faci nimic corect. Ești un blestemat de copil. Trebuia să mori! Ești o iresponsabilă, o proastă. Nu te mai suport! Mori, Eva! Mori, copil afurisit!

Brusc, un țipăt încărcat de groază își făcu apariția, spărgând liniștea din jurul său și lăsându-i gâtul uscat. Aștepta arsura curelei, care devenise o obișnuință, dar nu se întâmpla nimic. Mâinile îi tremurau atât de tare încât îi luă minute bune să se calmeze și să își șteargă lacrimile.
Durerea din piept persista, gâtul o ardea la fel de tare, dar cureaua nu mai exista. Și nici posesorul ei.
Anii întregi a îndurat umilință, suferință și durere, însă cel mai tare a durut-o faptul că niciuna dintre cele trei femei din jurul său nu au apărat-o de tiranul ce domina în casă. Nu exista seară în care să nu fie ceartă sau bătaie.
Nu avea sare mâncarea? Își lua înjurături. Nu gătea ce dorea el? Cădea lată în șiroaiele de sânge lăsate de cureaua aceea blestemată.

Ce nu înțelegea ea era faptul că doar pe ea o maltratau părinții, și, deseori, surorile mai mari. Dar pe ele nu le certau, nu le băteau, făcând-o să îi urască din ce în ce mai mult și să se abandoneze în singurul lucru care îi mai oferea satisfacție.
Îi plăcea să repare calculatoare, dar cel mai mult o atrăgeau programele, rețelele,, ajungând de multe ori să spargă diverse coduri ale unor companii celebre de stocarea virtuală a informațiilor legate de marile creații ale lumii.

Cocheta și cu poeziile, majoritatea dintre ele fiind dureros de citit, emanând iubirea neîmpărtășită din partea familiei.
Câteva dintre acestea erau dedicate celui care ar fi trebuit să o protejeze și să o învețe numai lucruri bune. Dar el nu se putea numi tată și nici ea nu îl va recunoaște drept unul. A încercat de atâtea ori să găsească o justificare a comportamentului tatălui său, dar, indiferent cât de mult ar fi stat să scotocească în cufărul trecutului, tot nu i-a dat de capăt.

A fost necesar un an pentru a se detașa definitiv de ei, strângând bani și mutându-se în alt oraș. Plecase în ziua aceea doar cu o valiză, în care își pusese câteva haine și actele personale, fără să se mai uite înapoi, auzindu-i doar țipând și urlând în urma sa. Își simțise inima în gât ca și acum.

Lacrimile se uscase pe obraz de minute bune, iar asprimea din gât îi cerșea un stop de apă, forțând-o să se ridice. Picioarele le simțea grele, de parcă ar fi avut greutăți de plumb. Se sprijini cu o mână de blatul din bucătărie și se forță, încruntându-se și scrâșnind din dinți, să-și sprijine greutatea corpului pe picioare. Se miră de intensitatea atacului de panică cauzat de animalul de la capătul firului.