꧁Blood and Calls꧂

*71*

Wonyoung pov.

Strâng din buze când apăs pe butonul de trimitere.

Am dus rochia la modificare.

Regret imediat căci când îmi ridic ochii din telefon îi văd mașina parcată în fața casei mele. O parchez căci știu că voi fi ținută în aceeași mașină cu el dacă vreau să ajung la cină.

____________________________________

Mă dau jos din mașina lui înconjurând jacheta în jurul trupului meu. Ochii îmi sar pe cele două mașini ale părinților noștri. Brusc, tremuratul pune stăpânire pe mine. Nu e din cauza frigului. Mă cuprinde frica. Dacă aduce vorba de rochie? De cazul lui Park?

-Trebuie doar să taci. Ai avut noroc cu rochia.

Deodată mă simt recunoscătoare cocului prins la mijlocul capului. Mâna lui Taehyung nu își mai găsește drum spre el și nici măcar pe pielea mea. Înghit în sec. Încă îi mai pot simți amprentele degetelor pe mâini și pe umeri, în ciuda dușului cu o apă aproape clocotită ce a stârnit iar mancarimi la tălpi.

Înaintăm. Gândul îmi zboară la Jimin. Mă poate scoate din asta abia după două săptămâni. 14 zile. E destul timp ca să fiu ucisă cu desăvârșire de către mâinile lui. Totuși, și el mă poate ucide la fel de ușor. Nu e ca și cum faptul că l-am scos dintr-un loc de unde putea pleca singur schimbă ceva sau îmi asigură siguranță. Nu trebuie să uit că eu l-am expus public. Că din cauza mea nu mai poate face mișto de ecranele din metrouri și de oamenii din jur ce sunt îngroziți de imagini pe când pictorul lor e pe scaunul de lângă.

Mă trezesc cu un zâmbet pe față fără să vreau. Din obișnuință pot spune. Mama lui Taehyung își împletește brațele în jurul meu iar ochii tatălui meu mă fac să îi răspund îmbrățișări mai insistent decât vroiam. Căldur femeii mă face să îmi amintesc că sunt încă în jachetă.

-Nu v-am văzut de mult!

Zic forțându-mă să par entuziasmată. Degetele mele înghețate îmi scot jacheta de pe mine. Chiar dacă mă simt mult mai în siguranță cu ea pe mine căci costumul la patru ace, roșu, ales de Taehyung nu îmi asigură cine știe ce căldură. O lăs în hol știind că nu voi avea nevoie de ea la gura șemineului, unde va fi pusă masa.

Televizorul e aprins. Respirația mi se acceleraează când mă văd pe mine vorbind pe el. Imaginea solitarului gol apare lângă a mea. Poza lui Jimin apare mai sus de a cea a celulei 113.

Tatăl lui Taehyung mă observă. Mâna lui pe umărul meu mă face să tresar.

-Cum mai merg investigațiile?

-Nu știm la ce oră a evadat. Am pus poliția la fiecare colț al orașului. Nimic. Putea să iasă din țară dar ar fi avut nevoie de ajutor. Au trecut doar câteva zile. Sperăm că vom avea indicii săptămâna asta.

-De acum e treaba poliției. Tu ți-ai făcut partea ta din plan dragă.

Cuvintele doamnei Kim îmi aduc un zâmbet. Îmi privesc chipul pe TV că mai apoi să îmi duc ochii la baza scărilor unde mă trezesc privind la un dispozitiv minuscul care emană o lumină roșie, aproape invizibilă și o mânecă albă dispărând după scări.