Sânge de lider - O poveste sângeroasă

În cușca negării

     Existase dintotdeauna o latitudine de liniște în etajul birourilor cheie. O liniște ce se tot adâncea în mister, așteptând cu nerăbdare să fie tulburată doar de sunetele și șoaptele discrete ale celor aflați înăuntrul camerelor.

     Se auzeau rar pași mici, pași ce-și lăsau ecoul, pași încărcați de grijă sau pași nesiguri. Era un loc șerpuitor al gândurilor ce nu-și permiteau să fie deranjate de sunetele înalte și repetitive; căci ingeniozitatea planurilor celor mai străluciți agenți deja emana o tensiune destul de palpabilă pentru a putea primi mai mult. Era asemeni unei încordate așteptări înaintea unei operațiuni critice. Însă conta extrem de mult pe cine întrebi despre această tăcere prelungă. Multora, le dădea impresia că fix de asta au nevoie, de o liniște absolută pentru a-și aduna gândurile. Altora, această liniște li se părea de-a dreptul sufocantă, cu fiecare pas făcut, cu fiecare particulă de aer trasă în piept.

     În capătul holului, ușa era marcată cu o plăcuță de cristal, numele fiind caligrafiat cu negru peste suprafața albă a ușii. Micuțul hol către inevitabila destinație era filtrat printr-o lumină de catifea întunecată, umbrele jucându-se misterios împărțite în trei pe pereții imaculați. Biroul ei era periculos de aproape de cel al lui Alexandre, ca și când se vorbiseră cu mult înainte ca ușile lor să se sărute la o fărâmă de pas.

     Își recapitulă în minte cele trei cuvinte de impact: "salut, scuze, mulțumesc", regretându-și târziu gestul de a-i bate la ușă. Prea scurt timpul să se retragă, prea scurt timpul să dea înapoi, vocea calmă a femeii auzindu-se în spatele zidului.

— Intră, te rog.

     Își trase umerii în spate și se supuse după câteva clipe de ezitare. Nu avea să nege. Cumva, simțea o oarecare teamă față de femeia care o aștepta, căci nu avea vreodată cum să știe dacă ceea ce văzuse până acum în Divizia 5 era real sau era doar o închipuire a minții ei – un sevraj indus inconștient, o iluzie. Părea o explozie a realității din care nu știai cum să o alegi pe cea potrivită ție. Acum nu avea de unde să știe, căci era nasigură. Dar avea să învețe să își facă realitatea potrivită ei. Până atunci, avea să stea la mila unei străine.

    Amarantha era în sine o prezență uluitoare. Era întotdeauna îmbrăcată impecabil, cu o expresie de blândețe impasibilă, cu ochi tulburători în sclipirea argintie. Emana o carismă aparte. Fiecare mișcare de-a ei era calculată, precisă, iar emoția ei lăsa loc nenumăratelor interpretări și speculații.

    Intrând circumspectă, primul lucru care îi atrăsese atenția Morganei era biblioteca impresionată din spatele biroului. O bibliotecă ce adăpostea volume cu informații clasificate, cărți vechi de criptografie și dosare prinse cu sfoară roșie. Pe o parte a suprafeței biroului de cristal, lumina holograma unei hărți strategice, atent rulată și modificată – hartă ce dispăruse în primele secunde ale prezenței roșcatei.

     Acel birou de comandă era asemeni unei mine de aur bine întreținute, un epicentru al unei lumi colcăitoare de ininent pericol, răsfrânt asupra întregului glob. O aparentă oază de liniște în mijlocul haosului, unde o enigmatică femeie părea că îi zâmbește.

— Bună seara, doamnă Karlsen, o zise robotic, încă furată de măiestria bibliotecii.

     Era pentru prima dată când intrase în biroul ei, maiestuozitatea acestuia năucind-o.
Continuând să îi zâmbească, femeia cu ochi de argint își așeză palmele una peste cealaltă cu o eleganță aparte, atenția roșcatei fiind captată de gest.

— Iertați-mă că vă deranjez, dar m-ați chemat, se surescită de una singură vorbind ca și când ar recita o poezie bine învățată. Voiam să vă mulțumesc pentru excepția pe care ați făcut-o pentru mine mai devreme în ceea ce privește fumatul.