꧁Blood and Calls꧂

*77*

Jimin pov.

-Urcă în mașină.

Îl privesc cum se urcă la volan. Nu mă pot mișca. Am impresia că mă trădează urechile și că tot ce am auzit până acum e fals. 5 ani. A stat 5 ani în comă iar abia acum s-a trezit. După tot ce s-a întâmplat s-a trezit. Dar nu a ales momentul potrivit de a o face. Odată ajunsă la internet mă va privi altfel. Odată ce o va asculta pe Wonyoung mă va trata diferit. Se va uita la mine ca la un criminal nu ca la fratele ei. Nu că nu sunt unul dar toate astea sunt pentru ea.

Și de ce îmi pasă? E în viață. Oricât de mult nu m-ar urâ eu sunt singurul de partea ei. Nu o voi abandona așa cum a făcut-o ea.

-Jimin?

Urc în mașină pe bancheta din spate cu masca trasă pe nas si cu casca înapoi pe cap. Cu ochii pe geam si cu sângele ei pe mâini. Privesc în jos. Nu e sânge e doar transpirație. Doar transpirație. Îmi mușc limba cu flacoanele și boabele negre. Îmi trec limba peste ele. Sunt doar dinții mei. Doar dinți.

Nu am idee când ajungem la centru. Când hyung îmi scutură umerii.

-Jimin? Jimin?!

Intrăm în centru. Mintea îmi este blocată. Îmi este blocată la acea zi când cazu-

-Mă auzi?

-Despre ce vorbeai?

Leonard oftează băgând mâna în buzunar după rezerva lui de chei.

-Ți-am spus că am lăsat-o pe Shin în pădure. Nici nu ai observat când am trecut pe-acolo.

Dau din cap. Nu știu ce să îi spun. Nu știu nici măcar dacă își amintește de cine sunt.

Când dau să cobor o fac singur. Privesc din capul scărilor la el. Dă din cap aruncându-mi cheile.

-Eu nu trebuie să asist la scene ca astea. Avem clienți.

Zâmbește strâmb dar eu nu îi pot răspunde. Dispare iar în ochi îmi rămâne tabloul cu capul fetei decapitate. Cobor scările rapid. Încerc să nu mă împiedic când încep să alerg la ultima ușă ce ne desparte. Trag de mâner simțind boabe de transpirație pe spinarea mea pierzându-se în materialul cămeșii. Abia dacă pot nimeri broasca ușii iar când o fac am impresia că o voi rupe. În mașină nu realizam ce se întâmplă. Nu îl intelegeam pe hyung. Acum că o fac îmi simt genunchii cedând.

-Haide...

Șoptesc iar când greutatea mea se lasă pe ușă iar aceasta se deschide dau buzna în încăperea uriașă. Ochii mei fug prin încăpere iar picioarele mele nu întârzie să le urmeze acțiunile. Atunci o văd. Stând pe șezute încă fiind conectată la toate aparatele. Ochii ei ce înainte erau pe trandafirii albi acum sunt spre mine. Poalele rochiei albe de pe ea stau atârnate de pat. Îi urmăresc picioarele ce sunt la câțiva centimetri de podea atunci când eu o i-au la fugă spre ea. E la fel. Ochii negri și părul blond. Înălțimea. Zâmbetul.

Genunchiul meu e pe pat în timp ce degetele mele în perul ei blond. Lacrimi ce nu s-au arătat de ani de zile îmi curg pe obraji în timp ce ea îmi rostește numele.