Simțeam ceva tare sub capul meu...
-Mami, ce se întâmplă? Întrebasem eu cu ochii aproape deschiși.
Vedeam totul în ceață, un tavan înalt, gol și alb cu mici crăpături totuși vizibile... Aveam 7 ani, nu știam că viața e așa crudă. Mă simțeam protejată de mami și tati.
Simțeam că ei nu sunt acolo.
Deodată o voce caldă de femeie îmi spune:
-Buburuză mică și dulce ! Ești în siguranță. Aici e casa ta de acum, bine ai venit :3 !
Era bunica mea, nu ajunsesem s-o cunosc până acum dar simțeam că mă iubește.
În viața mea s-a întâmplat o tragedie pe care n-o să o uit niciodată :( Tata avea datorii față de un musulman. Nu știam că e atât de periculos încât să intre în casa noastră și să-i omoare pe părinții mei... Cu greu pot să vorbesc despre zgomotul de pistol de pe scări.... s-au dus... totul s-a dus! Mă simt incompletă, mă simt inutilă... mă simt singură pe lume.
Oricum am ajuns să mă obișnuiesc cu bunica, dar plângeam în fiecare seară simțind că totuși părinții mei sunt lângă mine și că totul e un vis.
Pe cine păcălesc...? Asta-i realitatea .
După câțiva ani m-am mobilizat și am intrat la liceul dorit. A trecut și vara... cu greu... dar a trecut.
-A mai trecut o vară! Am spus când m-am trezit cu gândul la prima zi de liceu.
Totul va fi perfect! Prima impresie contează. Totuși mă simțeam prost că voi fi singură cu un buchet de flori adunate din grădina bunicii... dar ce era să fac? Am trecut și peste asta :3
Am ajuns în fața liceului. Cu părul prins în coc, cu balerini în picioare,o rochiță albă, simplă și cu buchetul de flori pentru dirigintă în mână ; Trag aer în piept și intru pe poarta mare și verde din fața liceului....
