La portile Raiului...

Capitolul 3 - Inainte si Dupa

Viata era acel dar minunat pe care parintii lui i l-au daruit. Insemna toate clipele frumose din copilaria lui, toate barcutele care duceau pe ape vise, toate nazbatiile, toate lacrimile, toate sperantele. Viata era cea care acum i se scurgea, luand cu ea tot ce a dat, ca intr-un film care se derula in sens invers.
Isi amintea de o copilarie frumoasa, dar grea.
Traise la tara, intr-un loc izolat, ca intr-o poveste a unor copii care nu aveau prea multe sanse de reusita in viata. Avea inca trei surori si un frate, nu aveau sa isi imparta foarte multe, dar ce isi imparteau ii facea de fiecare data fericiti.
Privea viata diferit de felul in care o privise pana la momentul diagnosticarii, intelegea importanta clipei si incertitudinea viitorului.

Parca nu realizase pana acum care era adevarata semnificatie a vietii. Viata, ca multora dintre noi, i se parea ceva firesc, un dar pe care il avem si despre care credem cu tarie ca ni se cuvine, fara vreun efort semnificativ din partea noastra. Intelesese acum totul, tot ce alta data trecea pe langa el fara a avea o semnificatie anume, acum avea sens. Pare bizar, dar Jon credea cu tarie ca totul este o lectie de care avea nevoie si poate ca asa era. Ii venea sa strige in gura mare, sa le spuna oamenilor sa iubeasca, sa se bucure, sa ofere doar zambete, sa inteleaga cat de scurta poate fi viata. Sa inteleaga ceea ce el nu a fost in stare sa intelega pana a se imbolnavii. Avea acum ragaz sa ii priveasca pe oameni, sa obseve mai bine tavalugul lumii in care toti traim. Lumea din jurul lui sa grabea, se grabea dupa bani, dupa lucruri scumpe, dupa diverse chestii mai mult sau mai putin, folositoare. Aproape ca il pufnea rasul, lumea din jurul lui se grabea, dar el era singurul care nu avea timp... Ce ciudat, asa aratase si viata lui inainte. Caci da, viata lui, ca a multor pesoane care traiau un moment cu incarcatura unei tragedii, se imparte in cele doua etape ca si cum ar fi doua universuri paralele: Inainte si Dupa.
Gasise in sfarsit raspunsul, asta trebuia sa faca. Stia doar ca trebuie sa actioneze repede, nu sa se grabeasca, dar sa isi atinga scopul. Imediat a pus mana pe telefon si a inceput sa apeleze toate cunostintele care il puteau ajuta si pe care si le facuse in anii de munca in publicitate.
Se simtea minunat, in sfarsit avea un scop, un scop pe care nu vroia sa il rateze! Era extrem de motivat, lumea putea sa invete, sa invete fara a plati cu insasi viata! Motivat, dar realist stia ca trebuie sa inceapa cu o actiune micuta, sa invite doar persoanele apropiate si bineinteles, pacientii din clinica.
In cateva zile avea sa puna lucrurile la punct, nu stia ce va spune, dar cu siguranta nu va vorbi despre boala, va vorbi cu bucurie despre ce au oamenii inainte de a se imbolnavii, despre ce este cu adevarat important. Cu siguranta se va lasa dus de val si va dialoga cu oamenii, vroia sa invete el si sa ii invete pe oameni sa ii priveasca pe cei bolnavi firesc, fara mila, mila le taia din aripi si le fura din timpul scurt.
Intr-o dimineata de marti, cu aer rece, pe care il respira cu nesat, se intrepta catre clinica, era ziua in care se intalnea cu grupul din care facea parte. Era ziua in care isi dorea sa vorbeasca cu Emily, despre planurile lui si despre dorinta de a-i invita pe ceilalti pacienti impreuna cu familiile lor. Era emotionat si dornic sa o vada, nu o cunostea de mult, dar avea senzatia ca o stie de o viata, ce pacat ca de o viata scurta...