Semn de CARTE

Capitolul 1

"BUNA STRAINE" privesc cu atenție cuvântul ce ma definește "strain" , închid ochii și ma sprijin mai bine de trunchiul nucului din cel mai îndepărtat colt al grădinii. Rând pe rând îmi apar în fata ochilor amintirile ultimilor ani, celeași amintiri care mau schimbat în ceea ce sunt azi, o străină.  Nici eu nu mai știu cine sunt, nu ma mai recunosc.

Când eram mica eram mereu vesela și îmi petreceam timpul cu părinții, dar în ultimii ani cred ca și părinții au uitat de existenta mea, așa că am început sa citesc cărți pentru a le înlocui absența. De fiecare data când aveam nevoie de ei luam o carte nouă și o citeam. Așa mi-am petrecut ultimii ani din viață, ajungând sa am acasă propria biblioteca. Suna ciudat dar am o camera plina numai cu cărți,  am făcut comandă specială de rafturi pentru ele. Părinții s-au bucurat că citesc, dar încă nu ii interesează ce citesc și de ce.

La capitolul prieteni, ce pot sa zic, nu am nici măcar unu. M-am mutat atât de des de la o școală la alta încât nu am avut timp să îmi fac prieteni, nu am pe nimeni, doar cărțile mele. Fiecare școală la care am învățat,  fie un semestru sau câteva luni, nu am fost observată de nimeni, eram ciudata clasei. Multe școli m-au respins după o luna, nu pot spune ca sunt proasta căci am numai note bune . Aș putea fi olimpică, dar cine sa se ocupe de mine dacă pentru mulți nici nu exist.

Vacanta de vară sa dus, vine iar școală. Sunt în primul an de facultate și nu va las sa ghiciți ce facultate e pentru ca e prea simplu, facultatea de management în afaceri. Părinții au vrut asta, ei spun ca curând voi prelua afacerea tatei și facultatea asta mă ajută. Nu i-au interesat ce vreau eu sau ce îmi place.

Au fost foarte stricți când a venit vorba de asta, iar ca să fie ei siguri, m-au înscris la cea mai selecta facultate, nu oricine poate întra. E o facultate pentru genii și oameni bogați care plătesc averi întregi ca copii lor sa învețe acolo. Pentru ai mei e o nimik toată, tata e unul din cei mai bogați oameni din lume, are afaceri în toată lumea și ii merge bine. Ma bucur pentru el, dar m-ar bucura mai mult dacă s-ar interesa și de mine.

Am terminat cartea și privesc semnul de carte pe care eu l-am făcut, scrie doar "BUNA STRINE"  , l-am scris așa pentru a nu uita ca și cărțile pot vorbi. Ele sunt prietenele mele, iar semnul ma ajuta sa nu uit cine sunt.

Ma ridic și o iau ușor spre casa, afara pare sa se întunece de ploaia. Îmi place ploaia, liniștea care o emana, mirosul de schimbare, prospețimea ei, o ador. De fiecare data când ploua ies pe balcon și privesc cum mii sau mai bine zis milioane de picături de apa lovesc totul în jur, împreună într-o armonie.

Întru în casa și cum eram prinsa în gândurile mele nu aud nimik în jur.
-Domnișoara Emily! îmi atinge cineva umărul și tresar.
-Scuze Marta, am terminat cartea și ma gândeam ce am citit.
-Nu este nimic, ce ați dori la cina?
-Nu știu. Am văzut ca mai are puțin și ploua, poți te rog sa îmi duci pe balcon prăjitura și sucul, cât las cartea la locul ei?

Devenise un ritul, la fiecare ploaie mâncăm o prăjitură și beam un pahar de suc pe balcon în timp ce priveam picăturile ce ud totul în jur.
-Desigur domnișoara, dar cina?
-Părinții vin acasă diseară?
-Nu. Au anunța ca au o cina importantă.
-Aha... atunci nu vreau nimic la cina, prăjitura și sucul sunt suficiente.

Nu o mai las sa spună nimic și urc scările, știu că vroia sa mai spună ceva, dar nu are rost. De prea multe ori încerca să mă convingă ca nu e bine sa stau flamanda, că cititul in exces mă obosește,  ca nopțile pierdute printre cărți nu ajuta la nimic..., dar nu o ascult. La început plângeam nopțile,  apoi am început sa citesc și orice sentiment existent în mine a dispărut. Pot sa spun ca nu am sentimente, nu știu cum trebuie sa ma simt în diferite situații sau cum sa vorbesc când sunt lucruri mai delicate.

Îmi las cartea și pornesc spre balcon, vad deja sucul și prăjitura și ma așez, nu după mult timp începe ploaia. Acea senzație răcoroasă și acea liniște ma fac sa zâmbesc ceea ce e ciudat căci eu nu știu sa mai zâmbesc.

Timpul trece și nici nu îmi dau seama când se întunecă, plec în cameră și îmi deschid geamul pentru a auzi ploaia sa pot dormi, mâine e prima zi din coșmarul care nu știu cât va tine, poate tata ma va transfera altundeva pe la mijlocul anului, deja eram învață.

Dimineața vine prea devreme, ploaia sa oprit prin jurul orei 3 cred și de atunci nu mai pot dormi. Nu mi-am mai pud căștile sa pot dormi și asa am ajuns sa stau treaza câteva ore.

După ce soarele răsare, încep să-mi fac rutina și ma îmbrac cu uniforma oribila ce sunt obligata sa o port. Eu prefer hainele lungi care îmi pot acoperi capul mâinile și picioarele. Adică ținuta mea preferata e un hanorac lung și blugi sau colanți negri.

Când termin cobor în bucătărie unde ma așteaptă Marta cu micul dejun, clătite cu căpșuni și ciocolata și un pahar de lapte, mereu a știut ce îmi place. Încerc sa termin fără sa fac conversație, nu ma simt bine sa vorbesc. Când termin ma ridic sa plec, dar șoferul întra.
-Domnișoara Emily, mașină e pregătită.
-Nu e nevoie. Merg singură.
-Îmi pare rău, dar domnul Storn ma pus sa am grija sa ajungeți în siguranță.
-Bine, dar de mâine merg singură, cu mașina mea. Voi vorbi cu tata eu după școală.
-Cum doriți. Pe aici va rog.

Exact cum ma așteptăm, în loc sa merg cu el a pus pe cineva sa ma ducă, stilul lui, iar a avut o scuza bună, ca de obicei. Oftez și aștept sa ajung mai repede. Înainte sa între în parcarea facultății îl opresc.
-Lasă-mă aici. O sa fie aglomerat. Ma descurc.
-Dar domnișoara...

Nu-l mai ascult și cobor, ma îndrept spre întrare unde pot spune ca sunt forte mulți copii. Se vede ca sunt din familii înstărite, fetele sunt machiate și aranjate ca niște păpuși, iar băieții sunt la costum și cu parul făcut în multe feluri. O fi ea uniforma obligatorie dar ei știu sa o poarte. Eu încerc sa trec neobservată spre secretariat de unde îmi iau orarul și numărul dulapului.
Pot spune ca sunt ei ciudati și eu normala, dar știu ca e invers, cum poate fi un dulap cât 2 dulapuri de liceu.
Ajung la dulapul numărul 22, e al meu sau asa am crezut inițial. Când îl deschid realizez ca e dublu decât am văzut inițial, doar ca e împărțit în 2, ma întreb de ce? Răspunsul nu întârzie sa apară, cineva se apropie de mine cu un bilet în mână.
-Bună, numărul 22?
-D..da... spun eu timida cu capul în jos.
-Sunt Marco, colegul tău de dulap. se uita la mine și îmi întinde mana.
-Emily.  Trebuie să plec.

Atât spun și încerc sa ma fac nevăzută, nu am mai vorbit cu o persoana straina de foarte mult timp, nici nu știu ce sa zic și cum. Offf... ciudato... sunt ciudata, dar știu locul unde nu sunt ciudata, biblioteca.

Prima mea oprire este lângă rafturile cu cărți de viata, e cel mai îndepărtat și deloc vizitat colt din biblioteca. Aleg o carte și ma pun jos, încep sa citesc, asta ma calmează.

Un sunet îmi atrage atenția, cursurile... am uitat. Las semnul meu de carte în ea și o pun la loc. Voi veni după ea mai târziu, nimeni nu vine aici și mai ales din prima zi.