Semn de CARTE

Capitolul 2

Respect orarul și merg la toate cursurile, ce pot sa zic, e plictisitor și mai ales ca observ ca mulți se cunosc. Eu nu recunosc pe nimeni, dar ignor și ma strecor spre dulap pentru a îmi lasă cărțile. E prânzul și am o ora la dispoziție sa mănânc, cel puțin asa scrie în orar, dar eu știu unde ma duc.

Ma apropii de dulap și am noroc ca nu prea sunt mult pe aici, îmi las cărțile și îmi iau căștile. Aud multe șoapte în spatele meu și fără sa vreau întorc capul. Pe hol vin 3 fete, toți sunt uimiți și se uita de parca nu au mai văzut asa ceva. Cunosc genul asta de fete, le găsești mereu în licee, genul popularele liceului, dar aici cred ca sunt popularele facultatii. Nu știu ce vad ceilalți la ele, eu vad doar o tona de machiaj cu care as putea zugravi o ccamera. Încerc sa trec neobservată, nu vreau sa am de aface cu ele.

Ajung la biblioteca și țin în mână un mar care îl aveam în geanta, ajung în zona în care mi-am lăsat cartea și o găsesc repede. O deschid la semnul meu și ceva îmi atrage atenția. "HEY" asta e scris pe semnul meu și sunt mai mult ca sigura ca nu eu am scris asta. Ma uit de jur împrejur și nu vad pe nimeni, am avut cursuri toată ziua și nimeni nu a venit la biblioteca. Cine o fi scris asta? Cine ar fi venit tocmai aici?

Încerc sa ignor câteva gânduri care știu ca nu am pentru ce sa le fac, sigur am scris eu fără sa îmi dau seama, mai fac din astea. Încep sa citesc pana termin mărul, pun semnul unde am ajuns și ma ridic sa caut un cos de gunoi.

Ma întorc la locul meu și înainte de a reîncepe sa citesc privesc telefonul care indica ca mai am 5 minute și încep alt curs. Înainte de a lua cartea și a o pune la loc desenez "?" lângă acel cuvânt. Dacă tot încep sa scriu fără sa știu măcar sa desenez când știu... amuzantă remarca. Așez cartea și fug la ore.

Timpul trece atât de greu, oricât vreau sa fiu concentrata la ce spun profesorii nu pot. Mai am puțin și adorm, dar spre bucuria mea ceasul indica terminarea cursului și sfârșitul zilei de azi.

După ce ies din sala și îmi las lucrurile la dulap ma îndrept spre biblioteca, vreau sa împrumut cartea, dar nu o fac. Dacă o iau acasă sigur uit sa o aduc și nu vreau prefer sa o citesc aici. Primesc mesaj de la șofer ca să-l anunț când termin căci vine după mine. Știu ca mint dar îi spun ca mai am un curs, ca să pot sta și citi.

Ajung la carte și o iau nerăbdare, am ajuns la ceva interesant și nu ma pot abține sa nu o termin. O deschid și privesc semnul care îmi sare în ochi automat. "CITEȘTI REPEDE" bine?!?... asta devine ciudat. Sunt sigura ca nu eu am scris asta. Oi fi eu uitucă, dar nu am scris asta. Atunci cine ? În afara de doamna bibliotecara care pare șocat ca vin aici nu mai e nimeni.

Termin cartea și ii dau sms șoferului ca poate veni. Îmi iau semnul și îl țin în mână, recitesc de sute de ori ceea ce scrie pe el și realizez ca cel ce a scris "HEI" a scris și ultima parte, e același scris, deci e aceeași persoana.

Ajung acasă fără a schimba vreo vorba cu șoferul sau cu oricine întâlnesc. Ma schimb în ceva lejer, uniforma ma irită și nu e deloc confortabilă. Ma așez în pat cu câteva cărți și hârtii lângă mine când aud un ciocănit.
-Întra.
-Ma scuzați domnișoara, cina e aproape gata, coborâți sau sa va aduc în cameră?
-Părinții vin la cina?
-Da. Ajung în 5 minute.
-Bine. O sa cobor eu.

Se întoarce și pleacă, știu ca suna ciudat, dar nu îmi place sa iau masa acasă singura. Avem o masa de 12 persoane cred, dacă nu o fi și mai mare, iar ca să ma pun singura la o asemenea masa nu ma face sa ma simt bine. Ma simt singura și abandonata, asa ca prefer sa mănânc în camera sau în bucătărie unde e Marta. Când părinții mei vin acasă, luam masa împreună, chiar dacă vorbesc ei despre afaceri și sunt ignorată complet, măcar nu sunt singură.

Seara trece repede, noaptea și mai și, iar în dimineața asta ma trezesc destul de odihnita. Îmi fac repede rutina și ma îmbrac, mănânc ceva pe fuga și ma grăbesc sa plec când îmi aud numele.
-Domnișoara Emily...
-Da. Ce sa întâmplat?
-Mașina e pregătită.
-Am zis ca voi merge singură de astăzi.
-Va rog domnișoara, nu vreau sa fiu concediat. Domnul Storn a zis ca nu are ce face cu mine dacă nu te duc și aduc de la școală. Va rog.
-Bine. Dar am o condiție de care tata nu trebuie să știe.
-Orice.
-Ma lași cu o strada înainte de a ajunge și ma iei de acolo. În zilele ploioase ma poți lua din fata facultății.
-Desigur domnișoara. Mulțumesc.

Urc în mașină și gândul îmi sare la tata care uneori se comporta ca un monstru. Dacă vrea poate sa ii găsească altceva de munca, dar nu vrea, și să-l dea afara nu e o opțiune. Are și el familie și poate copii de crescut, offf... tata nu gândește.

Ajung și cobor în locul indicat de mine, gândul meu acum e sa ajung la biblioteca sa vad cine e persoana misterioasă. Întru pe ușile bibliotecii și ma îndrept spre acea  doamna.
-Buna dimineața. Ma scuzați ca va întrerup, dar dumneavoastră ați scris asta? spun și așez semnul de carte în fata dumneaei pentru a-l vedea.
- Bună dimineața. Ia sa vad. se uita mai în de-aproape la el. Îmi pare rău scump-o,  nu e scrisul meu.
-Bine, mulțumesc. spun mai mult dezamăgită.

Ma întorc la dulap de unde îmi iau cărțile pentru cursul care urmează, dar gândul îmi sta doar la cine a putut scrie. Nu era nimeni acolo și de fiecare data nu am văzut pe nimeni intrând sau ieșind.

Este pauza de prânz și chiar nu îmi sta gândul la mâncare,  nu ma duc la biblioteca pana nu ma gândesc la ceva, poate ma urmărește cineva sau poate stie cine sunt si vrea ceva de la mine. Știu prea multe cărți de acțiune citite și deja îmi imaginez lucruri. Ma îndrept spre dulap pentru a lua mărul meu lăsat dimineața, dar se pare ca dau de colegul meu de dulap. Nu sunt rea, dar timida sunt. Data trecuta abia am scos 2 vorbe și acum dacă ma întreabă ceva, ce fac?

Îmi fac curaj și merg, deschid partea mea fără să-l deranjez de la ce caută în partea lui.
-Frate, ce faci? aud de o data în spatele meu și ma sperii mai tare.
-Bine, uite cautam un pix și nu mai găsesc.
-Lasă pixul, ai văzut-o pe Mendy cum arata?

Deja ma simt în plus aici, îmi iau mărul și când ridic capul îl vad ca se uita la mine asa ca îmi las capul iar în pământ. Iau un pix și îl așez pe cărțile lui, îmi vede gestul și nu spune nimik. Plec de acolo cât de repede pot, dar se pare ca Dumnezeu azi nu tine cu mine căci apar pe ușă "maimuțele " (vedetele) si blochează ieșirea. Oare poți ura pe cineva atât de mult?

Ma retrag într-un colt și aștept sa plece, după ies la aer. Caut cel mai îndepărtat loc unde pot sta liniștită și îl găsesc. Îmi bag căștile în urechi și ascult muzică în timp ce mănânc. Dacă nu pot ajunge sa citesc măcar sa ascult ceva bun. După ce termin de mâncat încă stau pe iarba și închid ochii ascultând versurile și traindu-le, când simt o mana pe mine și tresar speriată.