Semn de CARTE

Capitolul 3

-Scuze, nu am vrut sa te sperii.
-Aaa....
-Marco. Colegul tău te dulap.
-Da. spun și las iar capul în jos.
-Vroiam sa îți mulțumesc pentru pix, dar nu era necesar. Am spus aia doar sa scap de Max.
Nu am curaj sa spun nimic, îl vad cum se așează lângă mine și nu spune nimic, nici eu nu spun. Nici nu știu ce ar trebui sa spun.
-Pot? întreabă arătând spre casca care am dat-o jos.
-Da. spun și ii întind casca.
O pune în ureche și închide ochii. Nu spune nimic,  doar asculta muzica mea. O doamne, muzica mea nu e demna de asemenea oameni, e mai ciudata, ca mine. În următoarea secunda o opresc, vreau sa pun alta dar nu știu ce ar trebui sa asculte oamenii ca ei.
-De ce ai oprit-o,  îmi plăcea.
-Pai.... eu....
-Nu prea vorbești asa e?
Nu spun nimic,  doar încuviintez din cap.
-Cred ca am fost prea direct. Ma duc la antrenament, poate ne mai vedem.

Nu spun nimic, îl vad cum se ridica, îmi face cu mana și îmi zâmbește. Nu pot zâmbi, nu știu cum sa o fac, dar ii fac cu mâna. Stau câteva secunde pe gânduri, a fost ciudat. Nu știu cum sa reacționez,  nici ce sa spun nu știu. Sunt o ciudată, data viitoare sigur nu îmi va mai spune nimic.

Ma uit la ceas și încet încet o iau spre restul cursurilor, dar parca as vrea sa trec și pe la biblioteca. Dacă cineva ar fi știut cine sunt, toată lumea ar fi venit la mine. Nu cred ca știe, dar vreau sa aflu ce știe și știu deja cum sa fac asta, ideile de genul în cărți merg,  cred ca o sa meargă și în viata reala.

După ce termin cursurile ma îndrept direct acolo, iau aceeași carte și așez semnul meu de carte alături de o hârtie pe care am scris "CINE EȘTI?" știu ca nu e cine știe ce dar poate va lăsa un semn. Pun cartea la loc și plec.

Cerul e întunecat și numai nu începe ploaia, privesc în sus și deja pot simți răcoarea brizei și răceală stropilor de apa. Șoferul trebuie sa apară și ploaia începe. În timp ce stropii cădeau pe mine ceva ii împiedică și îmi ridic capul sa vad o umbrela neagră.  Întorc brusc capul și e el.
-E frumos când ploua, dar vei raci. Nu ai plecat încă?
-Aștept șoferul.
-Dacă nu vine te pot duce eu.
-Nu. Nu e nevoie. tresar eu.
Norocul meu ca șoferul parchează în fata mea și se da jos cu o umbrela pentru a-mi deschide ușa.
-Domnișoara Emily sunteți bine? Scuzați întârzierea, a fost trafic din cauza vremii.
-Nu-i nimic. spun și vreau sa deschid ușa, dar Marco mi-o ia înainte.
-Dă-mi voie.
-Mulțumesc, dar nu e nevoie. Pot și singura.
-Măcar atât sa pot face pentru colega de dulap. spune și îmi face cu ochiul.

Îmi înghit cuvintele și ma urc, acesta închide ușa și pornim spre casa. Am nevoie de prăjitura mea și sucul meu. Trebuie să mă calmez.  Băiatul asta se apropie prea mult de mine și ma irită. Nu știu cine e și nici nu-mi pasa, nu vreau sa afle cine sunt altfel sunt ruinată.

Stau pe balcon la locul meu și ma gândesc la viata mea, la părinții mei, la lumea din jurul meu... cred ca e frumos sa ai părinți care te susțin și sunt lângă tine când ai nevoie de ei. Ai mei nu-s asa. Știu ca suna ciudat, dar eu am ajuns la concluzia ca le e rușine cu mine. Nu știu de ce ? Nu am mers cu ei niciodată la evenimente sau oriunde altundeva. Tata spune ca vrea ca eu sa am o viata normala de aia nu ma prezintă la fata lui. El spune ca nu voi putea face față acestei lumi în care trăiește el.

Foarte putini știu cine sunt și dacă cineva străin afla se ocupa tata de el. Nu va gândiți că-l omoară sau ceva de genu, ii da bani. Banii cumpăra tot în lumea asta și tata nu e genul care sa contrazică vorba asta. E vorba lui preferata "Cu bani poți cumpăra orice vrei". Eu nu cred asta, poate poți cumpăra lucruri, dar omenii nu se vând, cel puțin asa credeam eu pana am văzut cum părinții își vând copii pentru bani.

E straniu când te gândești ca un copil nevinovat e vândut pe o suna mare de bani, părinții nu-l vor mai vedea niciodată și pe unii nu-i deranjează. Oameni nebuni la cap.

Poate va întrebați de unde știu lucrurile astea, pai grădinarul  e unul din acei copii. Eram de față când tata la cumpărat, iar părinții lui au fost încântați de banii primiți. Atunci ma gândeam ca e urat din partea lor și e de neiertat, dar cu timpul  am realizat ca tata la salvat. Îl băteau și îl puneau sa cerșească, dacă nu le aducea bani nu mânca.

Am stat și am vorbit cu el mult, știu ca nu se cuvine, dar e cu 4 ani mai mare ca mine. Eu am 20 de ani și el are 24 de ani, eu sunt șatenă cu ochii verzi, el e brunet cu ochi căprui. Când l-a luat tata, l-a dus la școală,  a avut grija de el și acum e grădinarul nostru. El era singurul cu care mai vorbeam.

Acum am devenit străini. Ultimii anu de liceu i-am petrecut prin diferite internate încă am coșmaruri noaptea. Poate asta ma schimbat....

Imaginile se derulează în fata mea și o lacrima îmi curge pe obraz, dar revin din amintirile care încă dor și nu vor trece curând. Tot ce vreau acum e sa dorm, mâine trebuie să aflu cine e acea persoana.

Dimineața nu întârzie să apară,  și ma grăbesc sa ajung, după ce îmi fac rutina și iau micul dejun. Ador clătitele făcute de Marta.

Ajung repede și ma îndrept direct spre biblioteca și spre bilet. Iau cartea în mână și o deschid, " COLEG DE CITIT" asta e ciudat."NU AM VRUT SA TE SPERII, DOAR AM RĂMAS SURPRINS CA CINEVA CITEȘTE ASEMENEA CĂRȚI " . Bine. Deci nu cred ca știe cine sunt, asta ma calmează, dar tot vreau sa știu cine e asa ca ii las un răspuns. "NE CUNOAȘTEM?" Atât scriu și plec la ore, voi veni în pauza de prânz să văd.

Timpul parca zboară și pot spune ca abia aștept sa vad ce mi-a răspuns. E ciudat sa vorbești cu un necunoscut și sa îți placă? Deschid cartea și vad ca a răspuns " NU, DAR DACĂ VREI SA NE VEDEM SPUNE-MI " Clar ca nu vreau, măcar el nu ma consideră o ciudată. "CRED CĂ E MAI BINE SA NU... MĂCAR POȚI SA ÎMI SPUI CUM TE NUMEȘTI? "  ce șanse am sa îmi spună oare? Sunt curioasa. Măcar acum se întâmplă ceva în viata mea ce ma scoate din rutina mea.