Un suflet pierdut

Capitol 15

"De ce mi-a dat mie această cheie","cu ce sunt specială". Gândurile Anei îi reflectau adevăratul sine. Ceea ce voia să afle nu era adevărul, ci pe ea. E normal ca toată lumea să-şi cunoască sinele şi originile, dar "dacă descopăr că nu sunt cea ce par, dacă totul e de fațadă" spuse fata sieși. Ana nu se putea gândi la altceva, la niciun răspuns, dar avea timp de alte întrebări.
Irha observând-o pe nepoata ei atât de concentrată începu să meargă tiptil şi dintr-o dată o întrebă la ureche:
- Cu ce îți mai bați capul, acum?
Inima Anei a tresărit, dar nu voia să arate asta, ochii fetei arătau a priviri de spaimă.

- Cu nimic!

- Mi-a spus totul Methius. Sunt supărată că nu ai respectat niște simple cerințe, dar presupun că n-ai știut, nu-i așa?

- Nu știam. Când am venit am aflat.

- Și...cum ți se pare să afli adevărul? Te simți mai eliberată?

- Parcă mă afund din ce în ce mai mult în necunoaștere.

- "Când afli un secret, apare alt secret". Este unul din paragrafele din cartea familiei. Vreau să îți fie bine. Am hotărât să te învăț tot ce este de știut despre ei și despre noi, de aceea ți-am dat cartea. Ai început să citești din ea?

- Încă nu. Ce sunt mai exact vampirii?

- Nimeni nu știe exact. Nu se arată mai deloc în istoria noastră, dar există legende despre ei. Vampirii sunt umbrele umanității care s-au extins în lumea cealaltă. Se spune că au puteri mai mari decât ale regilor, beau sânge și sunt cele mai nobile creaturi.

- Dar cum arată?

- Sunt multe tipuri, au fost descriși având ochi roși, păr argintiu și piele albă în istoria noastră. Încă mai există creaturi care încearcă să-i descopere. Nu se știu multe. Dar ce-ți veni să pui astfel de întrebări?

- Sunt doar curioasă. În lumea cealaltă, mi-a spus cineva că regii s-au născut din vampiri și Pădurea albă.

- Da, asta e adevărat și noi moștenim sânge de la ei.

- Dar puterea unui vampir este împărțită în maxim 10 regi și niciodată în doi.

- Asta este marele mister. Nimeni din familie nu vrea să afle despre originile îndepărtate, dar asta nu schimbă faptul că vampirii sunt strămoșii noștri. Hai gata cu discuțiile! Merg la o vecină. O să rămâi singură în casă ceva vreme.

- Methius și mătușa unde sunt?

- Methius a plecat în satul de vizavi și mătușa s-a dus la Zoe. Să stai și să păzești casa! Pa!

Irha îi făcu cu mâna Anei și o lăsă pe fată în grădină cu gândurile sale.

- "Să păzesc casa" ce crede că sunt?! Nu-s câine.

Ana plecă de pe parcela cu floarea-soarelui și colinda cele 20 de hectare mai în detaliu. Ochii fetei se aplecau în fața frumuseții lor. Trandafiri, floarea-soarelui, chiar și mai multe , dar nu le putea vedea destul de bine. Trupul era în grădină, mintea-i era plecată și inima suspina de frumusețe. Traversă jumătate din teren și descoperise încă mii de flori. Nu le putea vedea clar, dar cert erau flori violete și parfumate. Renunțase să mai privească din depărtare și încerca să meargă până la capătul grădinii. Cu fiecare pas obosea și iar se gândea la vampirii aceia. " Of, de ce nu este grădina mai mică?!".

Fata scoase cheia din buzunarul rochiței și se uita lung la ea. "Oare vampirii pot citi gândurile?". Mintea se trezi și îi reintroduse memoria esențială fetei: "aș dori să vină pe la mine". "De ce eu, nu prea vreau să-l dezamăgesc, simt că trebuie să merg. O să mai stau până vine și Methius să mă destăinui lui" este ceea ce simțea Ana. Îngrijorarea o rodea. Dorea să vină mai repede Methius "acasă". Ana stătea în plină zi într-o zi toridă de toamnă. Cea mai caldă zi de toamnă pe care o avuse.

Dintr-o dată corpul Anei era în agonie. Stomacul îi dădea de furcă, capul o durea îngrozitor, ochii îi simți de parcă ar vrea din proprie voință să iasă din locul lor, dar cel mai rău simți că se sufocă. Începu ca tot corpul să o doară. Simți un val de fiori venind pe șira spinării. Ana a încercat să se târască până la poartă pentru a striga după ajutor, dar a căzut lată până să ajungă.

*

*

*

După ceva timp ajunse și Methius. Trece de poartă și se împiedică de ceva greu. Se uită în jos și rămăsese mască, la picioarele lui se afla Ana inconștientă și în dureri. O luă și o duse în casă . O pune cu mare grijă pe patul mare din camera ei și începu să reflecte la ce se putea întâmpla cât timp nu a fost nimeni acasă, înafară de Ana. Băiatul se uită la fată apoi la fereastră,care avea vedere la poartă. Și iarăși, se uita la fată apoi la poartă. Nu-și dăduse seama de ce se putuse întâmpla. Se opri din gândit, știind că nu va găsi răspuns și își puse în gând să o aștepte pe frumoasa-adormită să se trezească. Methius se uita țintă la chipul Anei și se înroși la față. Se apropie mai mult de aceasta și privi mai îndeaproape fața Anei. Methius își țuguise buzele și își lipi buzele de fruntea adormitei prințese.

După un sărut delicat, plecă din camera Anei pentru a o lăsa să se odihnească. De îndată ce a plecat. Ochii adormitei se deschiseră larg și se ridică din pat. Ieșise din cameră și începu să meargă pe coridorul casei, să coboare scările mari și să ajungă afară din casă. Methius era fericit să o vadă. "Hei, te-ai trezit! Cum te simți? Ce s-a întâmplat cât timp nu am fost acasă?". Aștepta să răspundă numai decât, dar nu spunea nimic; "alo?!Pământul către Ana. Ce s-a întâmplat?". Ana nu rămase pe loc după aceste întrebări. Începu să fugă foarte repede spre grădină de parcă ar fi uitat ceva acolo. Trecu de băiatul, care rămase împietrit în întrebări. Fugea , alerga ca la maraton, poate mai rapid ca atleticii.

Methius revenindu-și ,dă sprinturi fulgerătoare până în urma fetei. Ana se opri în dreptul pomului și se urca sus pe ramurile cele mai înalte ale copacului.

Luna lumina grădina și ochii celei care se cățărase. Stelele licăreau puternic pe cer și vântul bătea puternic către cei doi copii." O seară perfectă pentru admirat stele" se simți obligat să spună Methius. Ana trase o privire cu coada ochiului către cel care stătea în fața ei.

În mijlocul nopți, unde luna era, în cazul băiatului, așezată chiar pe ultima creangă a copacului unde se afla Ana. Aceasta ridică mâna către lună de parcă dorea să o apuce de pe cer, dar era senzația ei de regină peste grădină. Își lăsă mâna să alunece de sus până pe lângă corp. Razele luni o scăldau pe fată în razele gloriei întunericului. Firicele de lumină a luni îi invadau părul de culoare făcându-i părul de un argintiu incomparabil de frumos. Părul Anei părea mai luminos decât luna. Apoi , s-a uitat la stele ca și cum ar fi copii ei. Și ca o mamă ce se credea aștepta câte ceva de la ei.

Copilul care nu știa ce se petrece stătea în fața acesteia și nu se oprea din privit. Nu putea să zică nimic, doar admira și viziona cum Ana prinde lumini de lună. Nu știa exact ce simțea atunci. Credea că ar fi bine dacă ar opri-o, dar de uimire nu se putea mișca. Deci, nu avea altă opțiune decât să se holbeze la ea.

Cea ce părea a fi Ana, încă stătea pe cea mai înaltă creangă a copacului și priviea stelele ca pe niște fericiri. Se ridicase în picioare și alese o stea și o chemă la ea. "Teoretic e imposibil chestia asta" se băga în seamă băiatul.

Din înaltul cer venise o stea foarte tânără care îi dădu un pieptăne scurt și stilat argintit. Steluța privi în jos și mâinile le alungi cât putu. Fata scăldată de lumină luă cu recunoștință pieptănele argintit și îl puse în părul lung pe care îl avea Ana prins într-o coadă. Apoi, mângâie ferm căpșorul steluței materializată ca o fetiță aproape translucidă de 5 ani. Fetița ,simțind mâna Anei, privi în sus la chipul acesteia și arătă un zâmbet cald. Fata făcu un semn că poate pleca la frații și surorile ei.

Steluța plecase, iar Ana coborî din copac. Deabia se abținuse să nu cadă de oboseală, dar din fericire era Methius acolo s-o prindă în orice clipă. Fata începu să adoarmă în strânsoarea caldă a băiatului care nu știa ce naiba se întâmplase în grădină.