De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 14

Ale:
In urma cu 13 ani...

Privesc ochii demonici in vreme ce amandoi suntem intinsi pe o patura,iar soarele ce mai are putin si apune inca are forta de a ne mangaia usor pielea.
Ne aflam pe câmpul ce e dincolo de apa care trece prin spatele blocurilor noastre si cu toate ca știu ca sunt prinsa intr-un vis,tot ma bucur de prezenta bărbatului din fata mea. Un bărbat ce cândva era doar un copil ce a reușit de mic sa-mi dea lumea peste cap cu o singura privire si o simpla atingere,atunci cand m-a prins de mana ca sa ma ridice de jos fiindca eu alunecasem pe zăpadă.
Max Chronis.
El este brunetul ce a adus frumosul in viata mea si cel căruia i-am jurat iubire pana la sfarsit.
Zambesc usor cand isi trece bratul puternic in jurul taliei mele si ma trage spre el,apoi intinde incet capul si ma priveste adanc in ochi in vreme ce isi lipeste buze de ale mele.
-Se agapo psychi mou...sopteste,iar vocea lui intunecata se pierde printre săruturi.
Surad cand dintr-o miscare ajung intinsa pe spate,iar el se urca peste mine si isi face loc între coapsele mele. Imi infasor bratele in jurul gatului sau,iar limba ii intra mai adanc in gura mea cand il trag spre mine.
"Daca ar fi posibil,m-as baga in sufletul lui si as sta acolo pentru totdeauna,fiindca el imi este,acasă. Sentimentele de liniste si iubire absoluta ce salasluiesc înăuntrul meu sunt acolo doar datorita lui."
Vibrez si ard toata din cauza sa,pentru ca Max inseamna viata.
El reprezinta viata mea.
Mi-a fost alături de cand ma stiu,iar mie imi e bine langa el. Ceea ce ma face sa simt este de nedescris. Tot ce trăiesc alături de el este de domeniul supranaturalului si ne cunoaștem atat de bine,încât de cele mai multe ori nici nu trebuie sa deschidem gura ca sa spunem ceea ce gândim. Pentru ca ne simțim si o facem pana la ultimul atom.
Ii cunosc atingerile,săruturile,felul cum gândește sau ceea ce simte. Ii stiu privirea pasionala si fierbinte,dar și felul în care bate inima lui. Cunosc tot la el fiindca,Max imi e familiar. Ne aparținem si deși mi se pare uneori ireal lucrul asta,stiu ca ceea ce trăiesc langa el e a naibii de real.
„Jumatati...”
Rasuna cuvântul in capul meu si sufletul vibrează in mine.
Surad cand imi aduc aminte felul în care imi explica atunci cand eram mica de ce ne simțim atat de bine cand suntem unul in prezenta celuilalt.
 
*
 
„-De ce ma placi?il intreb in vreme ce el impinge scrânciobul ca sa ma dea mai tare.
-Eu nu te plac,ingeras fiindca nu ești o oarecare. Eu te iubesc.
Zambesc si imi las capul pe spate,iar din cauza vitezei cu care ma leagănă,șuvițele de par mi se ravasesc.
-Atunci...de ce ma iubești?intreb si imi țintesc privirea pe chipul lui,chiar daca inca continua sa ma legene.
-Pentru ca suntem jumatati se suflet.
-Iar lucrul asta de unde il stii?intreb si zambeste in coltul gurii.
-Nu il stiu,ingeras. Il simt,raspunde,iar ochii lui negri devin atat de blânzi si calzi,incat inima imi face o tumba in piept cand ii vad.
Opreste leagănul cand incepe sa ma soarba din priviri si ma indrept de spate,iar el vine in fata mea si imi cuprinde obrajii in palme.
-Nu pot sa-mi explic ceea ce simt,dar cu tine totul e foarte diferit,sopteste si se apleaca,dupa ma saruta lung pe frunte.
-Nici eu nu pot sa înțeleg,dar ceea ce simt langa tine sigur este iubire,Max,zic,iar ochii lui din nou se fixează in ai mei.
-De aia spun ca suntem jumatati. Pentru ca te simt in mine,iar lucrul asta ma trimite cu gândul la o poveste ce obișnuia bunicul sa mi-o spună cand eram mai mic.
-Ce poveste?intreb curioasa in timp ce el se așază langa mine pe scrânciob.
-Spunea ca fiecare om se naște cu o jumătate. Ca fiecare suflet are perechea lui. Iar atunci cand se găsesc,se produce magia.
„Chiar e magic ceea ce traiesc langa el. Chiar daca eu abia am intrat in clasa I,iar el in a III,dar pe Max l-am simțit tot timpul diferit fata de orice alt copil pe care il cunosc de prin fata blocului. Si asta nu de cateva luni,ci de cativa ani. Mai exact de cand am intrat la gradinita. Nu știam pe atunci ce se întâmpla cu mine mai exact,dar mereu voiam sa fiu în preajma lui. Insa cand ai noștri ne-au văzut ca ne jucam impreuna,ne-a fost interzis sa mai vorbim unul cu celalalt. Habar nu am de ce,dar in timp am învățat sa ne ascundem ca sa ne putem întâlni.”
-Crezi ca o sa putem vreodata sa stam impreuna in vazul tuturor?intreb cu voce mica.
-Da. Cand o sa fim mari,raspunde sigur pe el.
Il privesc cu speranța in vreme ce el isi trece un brat pe dupa gatul meu si ma lipește de trupul lui,apoi isi baga nasul printre șuvițele mele de par si il aud cum trage aer adanc in plamani.
-Noi doi o sa facem imposibilul,posibil,ingeras.”
 
*
 
-Psychi mou?ii aud vocea venind de undeva de departe si clipesc derutata de cateva ori,apoi imi focusez privirea pe chipul lui.
-Da?
-Plangi! Ce s-a întâmplat?intreaba ingrijorat.
„Pai numai eu pot sa fiu prinsa intr-un vis si sa plâng in timp ce imi amintesc despre ce s-a întâmplat pe vremea cand aveam vreo 8 ani. Culmea culmilor ar fi sa plâng și in realitate,dar nici lucrul asta n-ar fi ceva surprinzător pentru mine. Fiindca sunt invatat cu ciudățeniile si lucrurile ieșite din comun.”
Inspir adanc in timp ce se ridica in genunchi,apoi ma trage după el si ma îmbrățișează. Privesc peste umarul sau si clipesc des cand mi se pare ca vad o silueta cum se apropie de noi.
-Bunico?intreb mirata cand ii zăresc chipul.
Ma retrag din imbratisarea lui Max si sar ca arsa in picioare cand realizez ca este într-adevăr bunica mea,dupa ma reped spre ea si o strang cu putere in brate.
-Sandra,zice cu glas bland.
-Cum de ești aici?intreb si o privesc in ochii de care îmi este atat de dor și pe care din păcate reușesc sa-i mai vad doar in vis.
-Am venit sa-ti reamintesc ca trebuie sa-ti găsești calea.
Oftez.
-Bre...nici acum nu inteleg ce vrei de la mine. Despre ce cale vorbești? Inca nu sunt majora ca sa fac ce vreau. Mai am câteva luni pana atunci,iar dupa aia inca jumătate de an pana termin liceul. Deci? Oricat as vrea eu sa găsesc o cale,n-am cum,fiindca inca sunt legata de maini si de picioare.
-Dar nu mai e mult pana trebuie sa iei o hotărâre,Sandra,iar dacă vrei sa fii bine,nu el e drumul cel bun pentru tine,zice si face semn spre Max.
Inima mi se strange in piept cand o aud si intorc capul spre brunetul meu,dar nu mai e pe patura. Insa in locul lui sta acum o pata neagra ce se unduieste pe deasupra paturii.
-Ce?intreb ca trasnita.
-Intunericul nu e calea ta,Sandra,imi spune bunica si cu toate ca vocea ii este calda,eu simt undele de fermitate in ea.
Dau sa revin cu privirea pe chipul ei,dar norii negri ce incep sa se adune in fata mea,ma opresc din orice mișcare. Aerul il simt cum devine greu,iar o bezna densa si groasa vad cum se apropie tot mai mult de mine.
-Bunico?intreb putin nesigura.
-Tot ce vezi,este raul cu care o sa ai de-a face si cu care o sa trebuiască sa lupti daca ramai,raspunde imediat ce intunericul se opreste in spatele petei ce sta pe patura. Ai sa te lupti cu morile de vânt dacă nu iti urmezi instinctul,Sandra. Nu o sa ai liniste daca alegi sa stai,înțelegi? Niciodata nu ai sa o găsești acolo,continua si indica cu degetul spre bezna respectiva.
-Stiu...soptesc cu gust amar si inghit cu dificultate cand un nod imens mi se formează în gat.
„Desi langa Max imi este bine,ceea ce se întâmplă în jurul nostru sunt constienta ca mereu o sa ne faca rau. Ne face de cand suntem mici. Toata dușmănia dintre ai noștri,ne epuizează,dar dacă el poate sa o ducă mai bine pe umeri,pe mine a ajuns sa ma sece de puteri. Iar pe deasupra mai e și Iadul din casa mea pe care trebuie sa-l indur,plus insultele si umilințele ce vin din partea alor lui. E jale! Tot ce vine din partea ambelor familii este pur și simplu,jale.”
-Si asta este cu adevărat ceea ce iti dorești,Sandra?intreaba bunica incet,iar lacrimile imi înțeapă imediat ochii.
-Nu...raspund cu glas gatuit si clatin din cap,apoi continui. Dar il vreau pe el.
-El nu e ce ai tu nevoie,copila mea,zice cu vocea aceea profunda pe care mereu o folosea cand voia sa ma facă constienta de importanta si gravitatea unui lucru.
Suspin si imi mut privirea pe chipul ei.
-O sa te oprească in loc si ai sa lupti incontinuu,doar ca sa supraviețuiești. Nu e bun pentru tine,Sandra oricat de mult iti dorești lucrul asta!imi spune si ma prinde strans de maini.
-Dar nu înțelegi ca langa el ma simt...
Ma opresc cand incepe sa zâmbească,dar o face fără veselie.
-Ce nu înțelegi tu,este ca drumul spre Iad e poleit cu aur,Sandra!mi-o tranteste,iar cuvintele ei ma lovesc din plin.
„Doamne Dumnezeule!!! Chiar acolo am sa ajung daca il aleg pe el. Daca nu schimb macazul si nu o i-au in alta direcție,am sa sfârșesc intr-un Iad mai mare decât ce-l pe care l-am trait pana acum. Fiindca am sa-mi pun pe toata lumea in cap,iar atunci cum naiba am sa găsesc puterea sa lupt fara oprire,doar ca sa fiu cu el?”
-Priveste,ma îndeamnă bunica,iar vocea ei calda ma scoate din ganduri.
Vad cum indica cu degetul spre partea opusa întunericului,iar cand imi țintesc ochii in direcția respectiva,tot ce mi se arata este doar lumina.
-Ti-am mai zis ca drumul spre nicăieri e cel mai bun pentru tine. Acolo,sopteste si continua sa arate spre locul luminat. Acolo poți sa fii cine vrei tu cu adevărat. Acolo poți sa renasti si poți sa înflorești. Acolo in lumina ai sa găsești pacea și linistea pe care ti-o dorești de cand esti mica. Acolo e fericirea ta,Sandra.
Tot interiorul meu se cutremura cand vorbele ei patrund adanc in mintea mea si simt inima cum imi scapa o bataie din cauza entuziasmului.
"Imi surade ideea la nebunie,pentru ca exact asta caut de cand sunt mica. Sa îmi găsesc pacea și linistea. Vreau sa simt macar putin din starea aceea de Rai ce mi-a fost dat sa o traiesc doar de doua ori în viata pana acum,în cele doua visuri in care am întâlnit ființele celeste."
-Trebuie sa înveți sa dai drumul la tot ce îți face rau,Sandra,chiar daca nu iti convine. Dar nu ai cum sa primești lumina,cand viata ta e supra incarcata de întuneric. Trebuie sa te eliberezi de el. Trebuie sa ii lași in spate pe cei ce te țin în loc ca sa-ti poți urma drumul ce singura ti-i l-ai ales inca de dinainte sa ajungi pe pamant. Altfel n-ai sa scapi de bagajele cu care ai venit pe lume,Sandra.
Cand ii aud cuvintele,picioarele mi se misca singure din loc si pasesc spre necunoscut manata doar de instinct. Ma opresc la granita dintre pamant si lumina,apoi intorc capul si privesc spre intunericul nesfârșit din spatele umbrei ce continua sa stea pe patura.
Lacrimile imi curg instant pe obraji,dar cu toate ca ma doare,intuiția imi spune sa las totul in urma si sa ma aventurez in necunoscut.
-Bunico...ingaim cu glas smiorcait.
-Ne întâlnim pe partea cealaltă,Sandra,spune si o vad cum trece pe lângă mine cu zambetul pe buze.
O urmăresc cu privirea pana cand paseste dincolo de granita,apoi dispare si un fior imi zguduie cu putere trupul. Intind o mana,iar caldura ce o simt ca radiaza din zidul de lumina,ma face sa zambesc fără sa vreau cand ma învăluie din cap pana in picioare si pasesc fără sa mai gândesc,fiindca sunt atrasa de ceea ce simt.
"Imi pare rău Max ca ajung sa-mi incalc juramantul..."
Cu un ultim gand indreptat spre cel ce il cunosc de-o viata,trec prin voalul de lumina și inchid ochii cand ma fac una cu caldura,apoi cand ii deschid nu vad nimic in afara de un alb strălucitor,dupa totul înăuntrul meu simt cum amorțește si stiu ca nu o sa mai dureze mult pana cand am sa ma trezesc.
"Acum e acum...încă nu știu care imi este drumul sau încotro o sa ma poarte picioarele,dar stiu sigur ca decizia mea din vis o sa-mi schimbe cursul vieții in realitate."