Rătăcita în mister.

Capitolul 4

- Nu este treaba ta! Te rog să pleci! Iar cu o privire aprigă și cu un ton apăsat am reușit să rămân singură în liniștea camerei mele.

Noaptea își așeză perdelele pe care erau cusute migălos stelele și luna. Eu tot în camera mea mă aflam, butonând telefonul și gândindu-mă cum aș putea să scap de micul intrus care a intrat cu bocancii în viața mea. Deoarece stomacul mă anunță că este ora la care ar trebuii să mănânc, mi-am părăsit camera și am mers spre bucătărie. Pe frigider era lăsată o hartie pătrată și roz.

"Am plecat la prietena mea Martha.Ai mâncare în frigider! Nu uita, ești pedepsită și când sunt eu plecată!. Stilul lui Anne! Trebuie să îți scoată ochii cu fiecare ocazie. Am deschis frigiderul iar într-o crăticioară am găsit făcuți câțiva cartofi fierți pe care erau presărate frunzulițe de mărar și puțină smântână. Am mâncat repede cina îndestulătoare și am plecat în sufragerie, începând să repet pentru lecțiile de pian de a doua zi.

Degetele îmi alunecau pe clapele colorate în stil domino. Sunetele ieseau după bunul meu plac iar urechile îmi erau inundate de către ariile lui Mozart. Săptămâna aceasta era rândul compozitorilor germani. Să înveți douazeci și șapte de concerte pentru pian nu era simplu ca " Bună ziua!". Parcă și acum îmi aud profesoara de pian cum îmi istorisește întreaga viață a ilustrului compozitor. Locul unde s-a născut, anul în care a compus prima sa opera și locul decesului său. Toate acestea erau foarte importante, mai mult pentru ea.

- Te-ai gândit vreodată să aloci timp unui concert? Vocea masculină se întorsese. Ethan era pus pe glume și nu din cele mai bune.

- M-am gândit! Dar tu te-ai gândit să mă lași în pace?

- De ce aș face asta? Este amuzant să te pot tachina! Și uite cum începe să mă împingă de pe scaun, parcă dorind să îmi testeze limitele.

- Crezi că rezolvi ceva cu asta? Îl întreb în timp ce îi dau un brânci și îl arunc pe parchetul lucios și rece. Acesta se încruntă, ridicându-se în același timp.

- Ok! Facem cum vrei tu! 

Acestea fiind spuse se așezase pe canapeaua de lângă pian și mă privea fix. Nu l-am băgat în seama și mi-am continuat repetițiile. Sunetele erau din ce în ce mai apăsate. Apăsam pe clapele pianului de parcă aș fi început să îl pălmuiesc pe șarlatanul ce mă acompania. Simțeam cum doream să îl înjunghii dar parcă îmi lipsea cuțitul. După mai bine de treizeci de minute în care nu a scos vreun cuvânt și eu mi-am repetat ariile, tăcerea a fost spulberată.

- Ai vrea să te duc într-un loc? Îmi spuse chicotind. I-am răspuns dând din cap negativ și am plecat la mine în cameră.

- Unde crezi că fugi? Acesta venea după mine cu aceași viteză de mai devreme. Păcat că am ajuns înaintea lui și că i-am trântit ușa în nas.

- Sper că nu te-am lovit... prince charming! Îi spun ironic după care mă bag în pat. Somnul mă fură și ma duse într-o lume în care puteam să fiu singură.

Susurul apei se auzea de departe. Eram înconjurată de o pădure. O pădure înfloritoare ale cărei animale erau ascunse. Florile erau îmbobocite, parcă nedorind să îmi arate misterele și parfumul lor. Eram singură. Singură cu gândurile mele. Dintr-odată începuse să plouă. Ramurile copacilor se scuturară imediat de hainele lor iar florile se ofiliră în secunda următoare. O lumină mă orbi în instanța prezentă și m-am trezit în întunericul nopții, pe acoperișul blocului, persoana de lângă mine fiind nesuferitul de Ethan.