De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 50

Ale:
In urma cu 12 ani...
 
 
Doua săptămâni.
Atat a trecut de pe data de 9 Noiembrie. Ziua neagra ce mi-a patat existenta. Ziua in care am trait un coșmar cumplit. Ziua ce era sa-mi fie ultima de pe acest pământ,iar de atunci chiar daca respir,sunt mai mult moarta,decat vie.
Încerc din răsputeri sa revin pe linia de plutire,insa nu găsesc puterea de a ieși de tot din acest ocean sângeros al durerii.
Cu toate ca doctorul ce mi-a salvat viata,a vrut sa imi dea trei săptămâni de concediu medical ca sa ma pot reculege si monta la loc,l-am refuzat. Am facut-o din doua motive.
Unu,fiindca nu aveam cum sa stau trei săptămâni sub același acoperiș cu scorpia fără ingerul meu prin zona. Si doi,pentru ca m-am gândit ca o sa-mi fie bine sa-mi ocup mintea cu altceva si am preferat sa merg la munca.
Stefan nici nu a vrut sa audă de asa ceva in prima faza. De aceea si-a luat 5 zile de concediu normale,iar mie mi-a dat trei fără plata. Pentru ca nu am destule. Asa ca,doua zile mi-au fost cu plata,trei fără. Dupa am mers amandoi la munca și pot sa zic ca am făcut o alegere buna. Chiar daca ma mai pierdeam prin durere,măcar nu o făceam non-stop asa cum fac cand sunt acasă și ma cufund total in ea.
În tot acest timp,pot sa zic ca m-am certat putin si cu Dumnezeu. Am facut-o de supărare la inceput,apoi de ciuda,pentru ca nu mi se părea corect un asemenea lucru.
„De ce eu a trebuit sa pierd sarcina si alții ce n-au bani sa treacă strada,fac copii pe banda rulanta doar pentru alocatie? Unde e dreptatea? La noi copilul ala n-ar fi suferit. N-ar fi dus lipsa de nimic și l-am fi inconjurat cu dragoste. Pe când pe alții ii doare în cot de proprii lor copii. Ii vad doar o sursa de bani,iar săracii suferă pentru ca au parinti incapabili ce nu sunt in stare sa răzbată in viata. Au niște parveniți de părinți ce in loc sa se ducă la munca,stau pe somaj sau pe alocația copiilor. De aici a plecat și ura mea. De la intrebarile: De ce eu? De ce noi? De ce copilul nostru? Nu am găsit încă răspuns la ele,dar undeva adanc in mine cred ca știu răspunsul corect,de aia Dumnezeu nu imi raspunde la aceste intrebari. Fiindca cunosc răspunsul la ele,insa nu vreau sa-l accept. Nu vreau încă sa accept faptul ca totul se întâmplă cu un motiv si ca indiferent cât e de greu,trebuie sa îmbrățișam atat lucrurile bune cat si cele rele. Fiindca cineva acolo sus știe mai bine decât noi,de ce si cum se intampla totul in jurul nostru. Poate,la un moment dat,am sa-mi dau și eu seama de ce a trebuit sa trec prin asa ceva. Dar ca sa aflu,trebuie sa merg înainte și încă nu pot sa o fac.”
Oftez in urma gândurilor si cu greu ma ridic din pat. Pasesc spre dulap si scot din el halatul lui Stefan. Un halat gros si pufos pe care il trag pe mine fiindca incontinuu imi e frig dacă ies de sub plapuma,desi caloriferul e dat la maxim în camera.
Arunc un ochi in oglinda in timp ce fac un nod la cordon in talie si clatin mâhnita din cap imediat ce imi vad fata.
Am slăbit,iar cearcănele mai au putin si imi ajung in gura,iar ochii imi sunt plini de venisoare roșii de la cat am plâns.
In ultimele doua săptămâni cam asta fac. Imi plang amarul si abia mananc. O fac doar pentru ca Stefan imi amintește ca trebuie sa-mi iau antibioticul si atunci bag cateva guri de mancare in mine,dar nu simt nici un gust indiferent de ce as manca. Desi sunt sigura ca mâncarea are gust,chiar daca nu e facuta de mine,ci de ingerul meu. Lucru ce o scoate pe ma-sa din sărite.
„Ca vezi Doamne...de ce sa facă el de mancare? Dar eu ce am? Nu pot sa ma ridic din pat si sa pun mana sa fac?”
-Idioata!pufnesc in urma gândurilor si ma indrept cu pasi mici spre usa.
Ies pe hol,iar in vreme ce pasesc spre bucătărie,aud voci ce ma opresc in loc,fiindca ceva imi spune ca din nou,eu sunt subiect de discuție.
-Tu chiar nu vezi ca asta isi bate joc de tine?intreaba scorpia si imi dau imediat ochii peste cap.
-Asta...are un nume. Si tot asta...e inima mea,raspunde Stefan pe un ton dur.
-Mai mama!!! Tu chiar nu mai judeci? Ai ajuns sa faci și de mancare pentru ea? Maine poimâine te vad ca speli și hainele! Ce e cu tine?intreaba scandalizata.
Ma lipesc cu spatele de zid cand incep sa tremur din cauza nervilor si imi inclestez maxilarul atat de tare ca ma mir cum de nu-mi pocnesc dintii.
-Care e problema ta?vrea sa stie ingerul. Dacă eu nu am nici una,de ce ai tu?
-Pentru ca isi bate joc de tine! Ce dracu se tot victimizează atat? Crezi ca e prima ce a pierdut o sarcina de pe fata pământului?intreaba si inima incepe sa-mi tremure in piept. Altele au pierdut si doua,dar nu s-au mai vaitat. Nici n-au mai plâns doua săptămâni in continuu si nici nu si-au lăsat bărbații sa faca treaba in locul lor!
-Mi se rupe mie de altele!tuna deodata vocea îngerului. Nu ma interesează ce dracu fac altele! Ma interesează ce face a mea,iar eu pe a mea o vreau bine,clar?pune întrebarea si aud un marait sumbru cum ii iese din gâtlej.
-Treaba ta!pufneste ma-sa. Ai sa-ti plângi in pumni! Iar cand ai sa o faci sa nu vii la mine!se rasteste la el. Eu stiu ce ii poate pielea si tare ma tem ca ai sa suferi dupa ea exact ca un câine.
Incep sa tremur mai tare când o aud si cu pasi impleticiti ma intorc in dormitor.
„De unde mama dracu stie ea toate astea? Cum poate sa afirme un lucru de genul asta? Cum naiba poate sa zică asa ceva,cand ea habar nu are ce ne leagă pe noi doi? Si de ce ma compara pe mine cu altele? De cand si pana unde durerea se simte la fel pentru toata lumea?”
-Am sa innebunesc cu ea!scrasnesc din dinți.
Simt ochii cum imi ard de ciuda si lacrimile vor sa-mi curga pe obraji,dar nu le las.
„N-am sa vars o lacrima pentru ea! Asta nu merita nici macar un,buna ziua,d-apoi lacrimi din partea mea! Ptiu...stuchi-o-ar mâțele!”
Cu nervi întinși la maxim,incep sa-mi inchid si sa-mi deschid pumnii,apoi ma pun în fund pe marginea saltelei si privesc intr-un punct fix de pe perete în vreme ce fel și fel de gandurile incep sa mi se invarta prin cap.
Habar n-am pentru cat timp ajung sa ma pierd prin mintea mea,dar imi revin in simturi cand usa de la camera se deschide și intorc capul,apoi inghit cu greu si intredeschid buzele.
-Maine mergem la banca,vorbește înaintea mea. Trebuie sa facem cumva ca sa ne mutam mai repede de aici,altfel am sa explodez si o sa iasă urat rau,haraie ultima parte in vreme ce se apropie de mine,iar cand se opreste înaintea mea,se lasa pe vine si imi prinde palmele între ale lui.
-Eu voiam sa-mi bag și sa-mi scot putin,dar ideea ta e mult mai buna,raspund pe un ton rece. Trebuie sa ne mutam,continui si incuviinteaza din cap,apoi imi saruta pe rand mainile.
-O sa ne mutam,murmura,dupa ridica ochii in ai mei si continua. Cum ești?pune întrebarea pe un ton bland.
Ridic din umeri.
-Goala,raspund si inspira adanc.
-O sa fie bine,spune in vreme ce intinde o mana si imi prinde un obraz in palma. O sa trecem peste durere,continua si incepe sa ma mangaie usor.
Imi infranez lacrimile armare ce vor sa dea navala pe obrajii mei si incuviintez usor din cap.
"Chiar daca durerea ma rupe pe interior,trebuie sa incetez cu plansul. Fiindca știu ca lucrul asta ii face si lui rau."
-Ne mutam în Timișoara?intreb dupa ce imi dreg de cateva ori glasul si pun întrebarea doar ca sa ne îndepărtăm cat mai mult de subiectul,sarcina pierduta,dureri,chin si asa mai departe.
-Nu,raspunde si se pune pe pat lângă mine,apoi ma îmbrățișează si ma lipeste incet de pieptul lui. Apartamentele sunt prea scumpe,iar spatiile sunt îngrozitor de mici și nu isi merita banii,continua in vreme ce isi baga nasul in parul meu.
-Pai si unde vrei sa ne mutam?intreb si inchid ochii cand ajung sa stau lipita cu obrazul de pieptul lui.
Ii ascult inima si incep sa inspir adanc incercand astfel sa ma linistesc pe ritmul inimii lui.
-Aici. In comuna. Apartamentele sunt la jumatate de preț fata de Timisoara si ai văzut ce faine sunt. Plus ca mai au și curte. Dacă ne mutam pe undeva prin Timisoara o sa fim închiși intre patru pereți de dimineata pana seara si nu-mi convine.
„Are dreptate. La cum arata blocurile in comuna asta,cu siguranță apartamentele sunt destul de spațioase. Si asa cum zice si el,mai au și curte. Putem sa iesim oricând din apartament și sa o facem în talpile goale. E ca și cum am sta la casa.”
-O sa putem creste un cățel sau o pisica dacă găsim sa ne mutam la vreun bloc din comuna?intreb si surade.
-Bine-nteles,inimioara. Aia pe la blocuri n-ai văzut cum unii dintre ei cresc si rate sau găini? Noi de ce sa nu putem creste o pisica sau un câine?raspunde cu o intrebare si deschid ochii,apoi imi trag putin capul in spate si privirile ni se întâlnesc imediat.
-Sper sa reușim sa plecam de aici,Stefan. Nu o mai suport pe ma-ta,zic pe un ton lipsit de inflexiuni,dar ochii lui frumoși tot se intuneca cu cateva nuante.
-O sa reușim,ma asigura. Si de-ar fi sa-l fac pe dracu ghem,tot n-am sa ma las pana cand nu o sa plecam de aici,micuto.
Incuviintez din cap,iar tonul lui hotărât,aduce o raza de lumina in tot intunericul ce zace inauntrul meu.
„Daca o sa reușim sa facem lucrul asta,sunt ferm convinsa ca o sa fim bine. Cred ca,daca o sa ne mutam,soarele o sa ajungă sa răsară din nou pe strada noastră. Ar fi sansa unui nou început. Un loc din care amandoi sa plecam de la 0 si sa pornim încotro vrem noi,exact pe drumul pe care ni-l dorim. Pentru ca,impreuna,sunt singura ca o sa ajungem departe. Fiindca,Ștefan nu e genul ce da înapoi indiferent de cate greutăți o sa ne apara in cale. Si nici eu. Dacă dupa tot iadul prin care am trecut,inca mai suntem aici,sunt sigura ca nimic din ce urmeaza sa ne rezerve viata nu o sa ne mai doboare. Indiferent de lovituri,stiu ca amandoi o sa continuam sa ne ținem de mana si o sa pasim mai departe spre viitor. Vorba aia:orice șut in cur,e un pas înainte,nu? Ei...exact vorba asta sunt sigura ca o sa se aplice și la noi.”