Ea e doar o fată orfană care a avut o copilărie urâtă, nu îi place să fie atinsă şi nu are încredere decât în apropiați.
El e pus de tatăl ei biologic să aibă grijă de ea şi devine obsedat de tot ce înseamnă ea.
Ce se întâmplă când aceştia se lasă...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În prezent Milla.
Porțile clinici sunt uriaşe, iar scârțâitul acestora îmi face pielea de găină.
Au trecut două zile de când a explodat maşina cu tot cu clona lui Mikael. Pe de o parte îmi pare rău pentru băiatul acela şi pe de altă parte mă bucur că nu a fost Mikael în maşina aia.
De două zile nu dăm de Marc şi de Grace. Mikael mi-a spus să nu mă gândesc la ce e mai rău, dar adevărul e că mă gândesc şi iau toate posibilitățile în calcul. Matias e în stare de orice, e în stare să îmi ia fiica ca pedeapsă pentru că am încercat să-l omor atunci.
Clinica asta arată rău. Ca o clădire mare, dărăpănată şi bântuită cel mai probabil. E acoperită cu muşchii şi liane, copaci unde vezi cu ochii, câteva bănci murdare şi o fântână spartă. Cineva mă strânge de mână şi mă uit la Carter. Sunt sigură că nici lui nu îi place locul ăsta, după cum îi freamătă nările şi analizează totul încruntat. Îl strâng de mână şi o urmăm pe îngrijitoarea care ne conduce înăuntru. Locul nu e chiar deplorabil cum mă aşteptam. Sunt locuri unde mucegaiul a mâncat vopseaua şi tavanul care picură pe alocuri, dar în rest e destul de curat. Retrag ce am spus, cred că tocmai am văzut doi şoareci certându-se pe un colț de pâine. Asistenta se opreşte în fața unei uşi şi se întoarce cu fața spre noi.
-Aici este Verrona Montenegro. Se potriveşte descrieri date de voi, are câteva tablouri pictate de-a lungul timpului cât a stat aici şi un portret care seamănă cu dumneavoastră domnule. Dar aveți grijă, nu o obosiți prea tare, vă rog. Încuviințez, iar aceasta pleacă.
-Crezi că..
-Va fii bine, papa. Important e că ai găsit-o.
-Dacă nu mă recunoaşte?
-Dacă te-a iubit atât de mult încât să-şi sfideze familia, nu cred că te-ar uita atât de uşor. Îi mângâi uşor obrazul, apoi oftând, deschid uşa.
Camera e întunecoasă, doar lumina de afară bate din geam. Un pat de o persoană cu o noptieră micuță, un birou la fel de micuț şi tablouri. Multe tablouri. Unul e aşezat lângă pat pentru al privi înainte de culcare. Tabloul cu tata mai exact. Acesta şuieră când îşi dă seama şi se sprijină de tocul uşi. Femeia dinăuntru stă pe scaun şi priveşte pe geam, se mişca puțin când ne simte prezența, dar nu se întoarce. Părul ei roz pal e desfăcut şi uşor buclat, exact ca al meu, iar salopeta gri e pătată cu vopsea.
-Oh, e deja ora medicamentelor, Bonnie, dragă? Tresar când vocea ei caldă şi tot odată veselă inundă camera. Vocea mamei mele.
-¿Mamá? Şoptesc şi încremeneşte, apoi se întoarce ca şi curentată. Întâi se uită la mine încruntată, apoi când ochii ei cad pe Carter răsuflă uşurată. Se ridică în picioare şi se îndreaptă spre noi tremurând. Carter trece pe lângă mine şi o prinde când aceasta cade.
