De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 74

Ale:
In urma cu 10 ani...
 
„Privesc in josul străzii,apoi ridic privirea spre stanga,dupa spre dreapta și nu înțeleg de ce in tot cartierul e o bezna totala. Singura sursa de lumina ce exista intre cele doua blocuri vine de la apartamentul bunicii.
Imi țintesc ochii pe etajul doi si vad becurile aprinse in fiecare camera.
Oftez pentru ca habar n-am la ce sa ma aștept si cu pasi mici ma indrept spre scara.
Pasesc cu încredere pentru ca desi e întuneric,cunosc locul asta ca in palma. Știu fiecare denivelare din asfalt și fiecare gaura. Intunericul nu imi e un impediment in cazul de fata pentru ca as putea sa ajung la etajul doi si cu ochii închiși fără sa-mi rup capul.
Încă un oftat se desprinde de pe buzele mele inainte sa pasesc dincolo de usa din fier ce e deschisa larg si ma indrept spre scări pășind tot prin intuneric.
Urc fara sa ma țin de balustrada,iar cand ajung la etajul doi,deschid usa si inspir adanc.
Mirosul familiar ma învăluie imediat si inima mi se strange putin in piept,fiindca am doi ani de când eu n-am mai calcat in apartamentul asta.
Sunt doi ani și câteva luni de când am plecat de acasă,iar visul asta ma baga putin la banuieli pentru ca in lumea reala este luna Aprilie. Luna in care bunica mea a dispărut de langa mine,iar încărcătură emoțională ce o simt pentru ca ma aflu aici reuseste sa ma dea putin peste cap.
-Of Doamne...soptesc in vreme ce inchid usa dupa mine,apoi arunc un ochi in dormitorul bunicii si vad ca nu e nimeni.
Respiratia mi se poticneste in gat fiindca locul e neschimbat. E exact asa cum era pe vremea cand eu dormeam la ea.
-Bre?zic cand trec si de bucătăria ce e la fel de goala precum este camera ei.
Dupa linistea ce e in casa imi dau seama ca nu e mai e nimeni aici in afara de mine si de ea.
„Si da,spun ea pentru ca o simt. Stiu ca e prin apropiere.”
Continuu sa pasesc pe hol,iar cand intru in sufrageria micuta si sărăcăcios mobilata,o vad pe bunica cum sta în pragul ușii de la balcon.
E cu spatele la mine si poarta pe ea o rochita verde si un batic pe cap. Cateva fire albe de par vad cum ii ies de pe sub el si mijesc putin ochii cand nu imi raspunde.
-Ce faci acolo?intreb in vreme ce ma apropii de ea pentru ca poziția corpului ei ma baga putin in ceata.
Are mainile strânse la piept din câte îmi dau seama si se leagana abia vizibil in stanga si in dreapta.
-Bre?zic din nou si ma opresc in spatele ei. Ce faci si la ce te uiți?intreb fiindca e ciudata rau toata scena la care i-au parte.
Sta în pragul ușii de la balcon,dar perdeaua e trasa. Si chiar daca ar fi data la o parte oricum nu înțeleg la ce s-ar uita pentru ca e bezna in cartier.
-Ma auzi?intreb putin nesigura din cauza fiorilor ce incep sa-mi strabata corpul,reușind astfel sa imi provoace cateva furnicături pe sub piele.
-Te aud,raspunde intr-un final in soapta si se întoarce in reluare cu fata spre mine.
O privesc cu o spranceana ridicata imediat ce privirile ni se intalnesc,dupa imi cobor ochii pe bratele ei si vad ca tine un bebeluș la piept.
Ma incrunt.
-De ce ții un copil mic in brate?pun întrebarea pe un ton normal,nu ca ea in soapta si continui sa privesc ghemotocul ce doarme fara nici cea mai mica problema la pieptul ei. De unde-l ai?pun a doua întrebare si chicoteste usor.
Ridic ochii si incep sa-i cercetez chipul in vreme ce mintea imi gândește la foc automat,dar oricât m-as strădui sa înțeleg ce se intampla aici,imi cam da cu virgula.
-Al cui e?
Zambeste.
-Al tău,raspunde si ma clatin pe picioare cand ii aud răspunsul.
-Al meu?intreb ca trasnita.
-Da.
Imi cobor din nou ochii pe bebelus si incep sa tremur cand totul inauntru meu incepe sa se zguduie.
-E copilul ce l-am pierdut?intreb cu glas gatuit si lacrimile le simt imediat cum imi înțeapă ochii.
-Nu Sandra...e băiatul tău.
-Al meu?intreb ca proasta,dar jur ca mintea nu imi mai gândește limpede in clipa asta ca să pricep pe deplin ce se intampla aici.
-Eric.
-Eric,repet dupa ea si mi-as da o palma peste frunte ca sa-mi revin în fire,dar nu sunt in stare sa o fac.
Tot ce simt și vad e prea mult si ma copleșește.
-Hm?scot sunetul pe un ton mirat printre buze,pentru ca mintea inca imi e in soc si inca nu intelege ceea ce vede și aude.
-Tine-l,imi cere bunica si il intinde cu grija spre mine.
-Am sa-l scap din brate,reusesc sa scot o fraza coerenta cand imi conectez gura la creierul ce inca imi e făcut terci.
-Ba n-ai sa o faci,surade bunica. Haide,ma îndeamnă si trag o gura mare de aer in plamani,apoi ma oblig sa i-au băiețelul.
Intind mainile tremurand spre el,iar bunica mi-l pune incetisor in brate.
Il strang imediat la piept de cum ii simt greutatea si incep sa plang pe înfundate ca sa nu-l trezesc.
Sentimentele ce le simt in pieptul meu sunt atat de copleșitoare incat ma mir cum de n-am ajuns încă sa cad jos din picioare,dar cred ca,grija de a nu-l răni pe el reuseste sa-mi dea puterea de a sta în poziție verticala.
-Am sa raman din nou însărcinata...soptesc emoționată.
-Intr-o zi,murmura bunica.
As vrea sa ma uit din nou la ea,dar nu pot,fiindca nu-mi pot dezlipi ochii de pe minunea ce o strang in brate.
-Abia aștept sa-i spun lui Stefan,surad printre lacrimi imediat ce gandul imi fuge la soarele meu.
Aud cateva chicoteli de fericire cum se desprind de pe buzele ei,dat tot nu sunt capabila sa o privesc.
Efectiv nu-mi pot lua ochii de pe ghemotocul ce-l tin in brate.
-Shhh...soptesc cand scoate cateva sunete slabe atunci cand intredeschide buzitele,iar corpul meu incepe sa se miște singur in stanga si-n dreapta.
Doar ca legănatul meu in loc sa-l adoarmă,il face pe micut sa deschidă ochii si o culoare nemaiîntâlnita de mine pana acum ii da la iveala pleoapele atunci cand le deschide.
-Ce ochi are...soptesc in vreme ce privesc albastrul predominant si pătrunzător,combinat cu putin verde si auriu.
-Sunt de lapte.
-Hm?intreb mirata,iar de data asta reusesc sa imi țintesc ochii in ai ei.
-Vorba vine...cand bebelușii sunt mici nu poți sa știi sigur ce ochi au. Se spune ochi de lapte pentru ca nu e sigur ce culoare o sa-i rămână atunci cand o sa crească. La el poate sa aibă ochii tai...
-Sau ai tai,continui in locul ei. Sau a lui Stefan,chicotesc cand ma gandesc la faptul ca blondul meu poarta doua combinații de culori la ochi.
-Da,raspunde bunica si imi zambeste cu blandete.
-Nu pot sa cred...zic cu voce incarcata,apoi ma întristezi putin cand undeva din negura mintii mele răsare o amintire cu mine si bunica. Mai ții minte când imi spuneai ca ai vrea sa ma vezi la casa mea si cu un copil în brate?o intreb imediat ce imaginea cu amintirea respectiva se afunda inapoi in întuneric,iar bunica incuviinteaza din cap.
-Imi doream...dar șansele ca sa prind acele zile erau imposibile,raspunde si buza de jos incepe sa-mi tremure. Nu plânge Sandra...lucrurile sunt menite sa se întâmple cu un scop,iar eu mi-am împlinit scopul pe pamant.
-Dar...ingaim cu greu și las cateva lacrimi sa-mi curga pe obraji. Mi-ar fi plăcut sa fii mai mult timp langa mine.
O vad cum clatina din cap chiar daca privirea imi e tulbure,apoi ofteaza si imi prinde obrajii in palme.
-Daca s-ar fi întâmplat cum ai fi vrut tu,poate nu mai erai unde ești acum. Dar bine ca Dumnezeu nu lasa lucrurile la voia întâmplării,zambeste. El știe mai bine ce și cand trebuie sa se întâmple totul. Pentru ca toate isi au timpul lor,Sandra...toate vin si pleacă atunci cand trebuie.
Suspin.
„Stiu...dar tot ma doare. Pentru ca o iubesc și mi-ar fi placut sa fie mult mai mult timp langa mine. Mi-ar fi plăcut sa trăiască și sa o iau cu mine la Timișoara. Sa am grija de ea. Pentru ca acum chiar mi-as permite sa o îngrijesc. Cand eram micuta făceam si eu ce puteam in limita posibilităților ca sa-i fiu de ajutor,dar in ziua de astăzi dacă mai trăia,era cu totul si cu totul alta poveste. Insa...asa cum spune si ea...lucrurile de o asemenea natura nu sunt dupa noi. Fiindca totul se întâmplă cu un motiv exact atunci cand trebuie.”
 
*
 
Deschid ochii imediat ce ma trezesc din vis,iar pleoapele imi tremura de cateva ori din cauza emoțiilor ce inca le simt in piept.
-Micuto?intreaba incet si isi strange bratul pe care imi sprijin eu capul putin mai tare in jurul meu.
-Doamne...soptesc si imi țintesc ochii pe el.
Lumina ce vine de la televizor ma lasa sa-i vad perfect ochii si încruntatura ușoară ce i se formează intre sprancene.
-De ce te-ai trezit?
Inghit in sec.
-Am visat-o pe bunica,raspund emoționată,apoi ma ridic in fund și vad cum isi indoaie bratul,dupa inchide si deschide de cateva ori degetele in pumn.
-Daca ti-a amorțit bratul de ce nu l-ai scos de sub mine?intreb cu o spranceana ridicata.
-Pentru ca dormeai prea bine,raspunde si clatin din cap.
-Esti nebun...soptesc. Ce faceai daca nu ma trezeam pana dimineata? Stăteai cu el asa amorțit?
-Da. Nu l-as fi scos de sub tine nici dacă riscam sa-mi cada,raspunde in vreme ce se ridica la randul lui in capul oaselor si incepe sa-si maseze putin muschii. Dar stai linistita,nu o sa se întâmple niciodata lucrul asta,inimioara.
-Ma gandesc ca fizic nu se poate întâmpla...dar nici sa stai cu furnicăturile alea pe sub piele ma gandesc ca nu-i plăcut.
Zambeste.
-Nu e prima data cand se intampla sa stau cu ele. Sunt obișnuit,micuto.
Casc gura cand il aud si chicoteste.
-De obicei când adormi pe el nu-l scot de sub tine pana dimineața.
-Tu chiar esti nebun!exclam fiindca eu n-as sta sa indur amorțeala doar ca sa doarmă el mai bine. Eu n-as face asa ceva daca as fi in locul tău,continui si spun exact ceea ce gândesc.
Rade usor in barba cand ma aude.
-Ar trebui sa ma simt ranit?glumește,iar cateva chicoteli se desprind de pe buzele mele cand imi trântește o privire jucăușă.
-Nu!raspund in vreme ce dau dezaprobator din cap. Dar nu mai sta cu bratul pana cand iti amorțeste. Nu se intampla nimic dacă dorm pe perna,știi?
-Stiu...dar nu ma deranjează. Imi place cand dormi pe el,spune,iar scanteia din ochii lui se schimba.
De la amuzata,trece la iubire profunda și ma înmoi toata. Ii inlantui imediat gatul,iar bratele lui se strang in jurul taliei mele. Imi bag nasul in scobitura gatului sau si inchid ochii,apoi stam îmbrățișați pana cand amalgamul din pieptul meu se linisteste putin,dar linistea nu durează mult,pentru ca inima mi-o ia razna imediat ce-mi aduc aminte de visul din care nu de mult m-am trezit și icnesc.
-Stii ce am visat?intreb cu respiratia tăiată.
-Mi-ai spus ca ai visat-o pe bunica ta,raspunde soptit si intoarce capul,apoi ma saruta pe tampla.
-Da,raspund in vreme ce ma indrept de spate. Dar am visat-o cu un bebeluș în brate,continui,iar sprancenele lui se ridica intr-un mod surprins. Era băiatul nostru,zic,iar ochii lui verzi albastrui incep sa vibreze.
-Poftim?intreaba de parca nu i-ar veni sa creadă ceea ce tocmai i-au auzit urechile,cu toate ca ochii lui imi transmit clar faptul ca mintea sa mi-a procesat deja cuvintele.
-Am visat-o cu un băiețel in brate si il chema Eric. A spus ca e al nostru.
-Asa ceva...sopteste in timp ce ma privește cu intensitate,apoi isi trece degetele de la o mana printre șuvițele dezordonate si continua. Tu sigur nu esti vrăjitoare?intreaba si ma umfla rasul cand il aud.
-De cate ori sa-ti mai zic ca se numește har?raspund cu o intrebare.
Clatina din cap,dupa imi înconjoară din nou talia cu ambele maini si se lasa pe spate.
Ma trage după el,apoi ma răstoarnă pe o parte și ma strange cu putere la pieptul lui in vreme ce isi baga un picior printre ale mele si isi lipeste buzele de fruntea mea.
-E o nebunie tot ce spui,inimioara,murmura si incuviintez din cap.
-Da,dar sunt singura ca la un moment dat,nebunia asta o sa se împlinească si o sa devina realitatea noastră.
Inspira adanc,iar cateva clipe mai tarziu ochii ni se intalnesc din nou si vad o mulțime de emotii cum se amesteca in privirea lui angelica.
-Abia aștept,micuto,spune pe un ton incarcat.
„Da...si eu abia aștept sa-l tin pe blondutul acela mic in brate. Pe puiul nostru. Eric.”