Iartă-mă și iubește-mă

Ana

    Jumatate de ora mai tarziu, una dintre cele mai frumoase nopti din viata mea s-a trasformat in una dintre cele mai negre. Viata mea nu a mai fost niciodata la fel de cand i-am raspuns lui George la telefon in acea noapte. Avea vocea inecata de lacrimi.

    -Mama a murit, An!

    Dupa ce a rostit cuvintele astea nu am mai fost constienta daca a mai spus ceva sau nu. Am ramas blocata cateva secunde in care am simtit ca mi se scurge toata viata din corp, apoi am inceput sa plang isteric. Leo mi-a luat telefonul din mana si a vorbit cu George. Eu nu eram in stare sa scot niciun cuvant. Mi-au trebuit multe minute ca sa imi revin. Leo incerca sa ma ia in brate, sa ma mangaie, insa nu puteam sa stau intr-un loc. Simteam nevoia sa tip, sa sparg ceva, sa scot cumva suferinta din suflet. Eram, totusi, constienta ca nimic nu m-ar fi putut ajuta. Cu lacrimile siroind si cu Leo care tot incerca sa ma linisteasca am aruncat totul in geamantane. Nu stiu nici in ziua de azi daca am luat totul din hotelul ala sau nu. Oricum nu-mi pasa. Nu voiam decat sa ajung la mama si sa o mai vad pentru ultima data.

    -E un zbor peste 3 ore. Banuiesc ca nu vrei sa asteptam pana dimineata, zicea Leo cu ochii in telefon.

    -Ia bilete! ii ziceam eu printre suspinele care abia ma lasau sa respir. Nu vreau sa mai stau niciun minut aici.

    Am plecat distrusa, iar zborul catre casa am simtit ca a durat o vesnicie. Sa stau pe scaunul ala si sa nu fac altceva decat sa ma gandesc ma termina psihic. Nu puteam sa concep ceea ce mi se intampla. Nu puteam sa realizez ca mama nu mai e. Am plans tot drumul la pieptul lui Leo care nici nu stia ce sa-mi mai spuna, saracul. Domnul care statea pe scaunul dinspre culoar se tot uita la mine, insa nu-mi pasa absolut deloc.

    -Ti-a mai zis ceva George? am reusit sa articulez intr-un final.

    -Mi-a zis ca a murit in somn. El a batut la usa si nu i-a raspuns, iar cand a intrat si-a dat seama ca nu mai respira. A venit ambulanta, dar n-au mai reusit sa faca nimic.

    -Macar a murit linistita! Doamne, a murit, Leo! Mama nu mai e!

    Sa spun asta cu voce tare s-a simtit ca si cum cineva imi batea fier incins direct in inima. Cuvintele mi se opreau in gat.   

    Am ajuns acasa la mama cand se crapa de ziua. Leo a condus inconstient de repede pana acolo.

    Cand am ajuns, in prag au iesit George si cele doua surori ale mamei. Fratele meu arata groaznic. N-am putut sa ii spun niciun cuvant, doar m-am prabusit in bratele lui si amandoi am plans pana ne-au secat lacrimile. El era singurul care simtea exact ce simt si eu in momentul ala. Si el isi pierduse mama in noaptea aceea.

    -N-am putut s-o salvez, An! plangea el.

    -N-aveai ce sa faci! ii ziceam eu, fara ca macar sa-mi treaca prin cap sa il acuz de ceva. O iubea mult pe mama, chiar daca uneori uita sa o arate.

    -Au zis ca murise de o ora cand am ajuns eu la ea. A murit in somn.

    -Imi pare rau ca nu am fost aici, George! Ma simt groaznic ca nu am fost langa tine.

    -Gata, scumpo! Nu te mai invinovati! imi zicea matusa Dora, mangaindu-ma pe spate, insa uitandu-se insistent la Leo. Erau chitite pe barfe si noutati, iar Leo era primul iubit cu care apaream acasa si pe care ele il cunoasteau. Le dadusem subiect de barfa fara sa vreau. Nu am avut energia necesara sa fac prezentarile, dar Leo este foarte politicos si le-a intins mana matusilor mele, prezentandu-se, iar acestea l-au masurat din cap pana in picioare.

    Urmatoarele doua zile le-am petrecut pe pilot automat. Faceam totul din inertie si nu puteam sa ma opresc din plans. Obrajii nu mi s-au uscat niciun minut si cred ca adunat am dormit doar vreo 5 ore in 3 zile si 3 nopti.

    -Trebuie sa dormi, iubito! O sa ti se faca rau!

    -Nu-mi pasa, Leo! Nu plec de langa mama, ii ziceam eu cu bratele puse pe sicriul ei din capela din oras. Si nu il las nici pe George singur.

    -Leo are dreptate, An! ii tinea si Emma isonul. Vom fi noi aici.

    -Voi nu intelegeti ca nu plec nicaieri? m-am rastit eu.

    Au renuntat amandoi. Nu aveam de gand sa plec. George incerca sa se ocupe de toata lumea care venea sa aduca flori sau sa aprinda o lumanare. Era si el terminat de durere, de oboseala, de neputinta. Venea din cand in cand si il luam in brate. Nu stiam ce sa-i zic.

    Diego si Elena au trecut si ei. Am ramas impietrita cand l-am vazut intrand in capela in dimineata inmormantarii pe Stefan. Purta o pereche de pantaloni negri si o camasa in aceeasi culoare. Era ultima persoana pe care ma asteptam sa o vad. Surpriza si mai mare a fost ca era insotit de o fata blonda cu ochi albastri, care purta o rochie neagra pana la genunchi,  foarte potrivita pentru o inmormantare.

    Cu greu mi-am facut picioarele sa se miste in directia lui, insa ma bucuram atat de mult sa il vad, chiar daca imprejurarile erau cele mai nefericite.

    -Imi pare foarte rau, An! imi zicea el, in timp ce ma mangaia pe spate si ma pupa pe cap exact asa cum facea Leo cand incerca sa ma liniștească.

    Cateva minute am plans la pieptul lui fara sa ma pot dezlipi de el. Imi fusese asa dor de el si imi dadea un sentiment asa de familiar sa fiu langa el.

    -Multumesc! Cum ai aflat? l-am intrebat intr-un tarziu, dandu-i drumul din brate si tragandu-mi nasul.

    -M-a sunat Emma si mi-a spus. Mama ta a fost ca o a doua mama pentru mine cand eram mic.    

    -Ma bucur foarte mult sa te vad, Stefan! Multumesc ca ai venit!

    Am simtit apoi mana lui Leo pe talia mea. Puteam sa o recunosc dintr-un miliard.

    -Ea e iubita mea, Laura! a spus el aratand spre tipa frumoasa care astepta linistita sa ne terminam conversatia. Laura, ea e prietena mea din copilarie, Ana!

    Laura mi-a intins mana, iar eu am facut la fel.

    -Imi pare foarte rau pentru momentele prin care treci, Ana! Mi-as fi dorit sa ne cunoastem in alte circumstante, imi spunea ea cu un accent strain.

    -Multumesc ca ai venit! Stefan, el e iubitul meu Leo! Leo, el e Stefan despre care ti-am povestit. Stiu ca va cunoasteti, dar nu am facut niciodata prezentarile oficial. Iar ea e iubita lui, Laura.

    Leo a dat mana cu Stefan, apoi i-a intins-o si Laurei.

    -Imi pare bine sa va cunosc! le spunea Leo celor doi.

    -Mi-a parut bine, Leo! An, ma duc sa il salut pe George, mi-a zis Stefan, care a luat-o pe iubita lui draguta de mana si s-a indepartat.

    Restul zilei mi-l amintesc ca prin ceata. Stiu ca nu mai suportam sa aud nici macar o data cuvântul "condoleante". Mi se parea atat de sec si artificial incat imi venea sa le dau cu ceva in cap celor care il rosteau. In schimb, a trebuit sa stau si sa le multumesc tuturor. George facea acelasi lucru, desi stiu ca daca ar fi fost dupa el i-ar fi dat pe toti afara. Imi era atat de greu sa il vad pe George in halul ala. Speram din suflet sa nu o ia din nou razna cum a facut-o dupa moartea tatalui nostru. De acum inainte eram doar noi doi. Matusile noastre tineau la noi, dar nu o vor putea inlocui niciodata pe mama. Si nici eu nu puteam vorbi cu ele asa cum o faceam cu ea.

    Momentul in care i-au coborat sicriul in mormant a fost momentul in care am cedat am vrut sa ma duc dupa ea. Nu mai gandeam rational si am vrut sa ma arunc in groapa sapata. George m-a prins de mana si m-a tras inapoi. Am cazut amandoi pe pamantul umed, tinandu-ne in brate, iar din acel moment nu imi mai amintesc aproape nimic.

    M-am trezit a doua zi pe canapeaua din sufrageria mamei. Eram buimaca si ma durea ingrozitor capul. M-am ridicat cu greu. M-am uitat in jur si nu era nimeni, nici macar Leo sau George. Am profitat de minutele de singuratate. M-am dus la baie si m-am privit in oglinda pentru prima data dupa 3 zile. Aratam groaznic. Aveam parul nespalat prins intr-un mot in crestetul capului, ochii imi erau umflati, iar fata imi era palida. Aveam cearcane imense si ma simteam calcata de tren. Lacrimi nu mai aveam sa plang, dar simteam un gol in loc de inima si nu voiam decat sa ma inghita cu totul sa nu mai simt atata durere. Emma incercase sa ma consoleze, spunandu-mi ca e normal ca parintii sa se duca inaintea copiilor, dar nu era normal sa se duca atat de tineri. Mama avea abia 50 de ani. De cand era normal sa mori la jumatatea vieții?

    Fara tragere de inima am intrat in dus si am lasat apa sa imi ascunda lacrimile pe care le lasam sa curga. Corpul meu cred ca mi-a multumit ca m-am indurat de el si am facut baie. Mi-am luat niste haine curate din geamantanul pe care nu il desfacusem de cand ne intorseseram din Barcelona si am iesit in gradina in cautarea lui Leo. Sau a lui George. Sau a oricui.