Sânge de lider - O poveste sângeroasă

Cușca cobrelor și o cafea fierbinte

     După câteva minute de mers prin coridoarele labirintice ale Zonelor Armate, în fața lor, după o cotitură bruscă, se ivi o ușă singulară, rotundă, de unde temperaturile se arătau câteva idei mai blânde. Ușa se înfățișa într-o nuanță adâncă de negru, fără reflexii sau oglinzi care să capteze lumina slabă. Lilith privea ușa cu o privire decisă, cunoscând procedura. Mișcările îi erau încrezătoare și precise, tastând un cod alcătuit din optisprezece caractere, o combinație unică și rapid tastată, ceea ce făcea conținutul camerei să fie unul secret.

     Ușa se deschise automat, revelând în fața lor un zid înalt din sticlă care separa acea zonă mlaștinoasă de interiorul Zonelor Armate. Era un zid masiv, cu o grosime considerabilă, clară și transparentă. Prin sticlă, se putea vedea un peisaj ciudat, aproape înspăimântător. Erau șapte copaci mari, bătrâni și pustii, cu crengile încovoiate și frunzele uscate. Era o natură improvizată, dar uluitor de realistică. În ramurile lor, câțiva șerpi se cățăraseră cu mișcări lente, într-o imagine care părea să vină direct din visele unui pictor al absurdului. Erau patru șerpi sălbatici, încolăciți în jurul crengilor rupte, unul dintre ei stând cocoțat pe o ramură, cu ochii săi înfometați, fixați pe cei doi intruși. Era o priveliște ce amesteca frumusețea naturii cu amenințarea subliminală a aluirii femeii cu ochii ireali.

— Evidentul spune deja destule, rosti cu mândrie.

Iris îi zâmbi, înaintând către zidul despărțitor din sticlă.

— Vreau să intru, judecă cu hotărâre.

— Nu.

— Vreau să intru, repetă la fel de încrezătoare, fixând-o pe femeie cu privirea. Pe riscul meu, cu acordul meu. Vreau să intru.

— Eu nu am să mă repet.

— Lilith...

— Nu ai acordul meu să intrii. Nu vreau să fiu răspunzătoare în fața doamnei Karlsen pentru decesul noului său lider de Departament. Acești șerpi își așteaptă masa de trei zile. Te-ar mușca și ai muri imediat, indiferent ce fel de stare sau intenții ai avea.

— Au un nume? lăsă privirea în jos. Adică... le-ai dat un nume?

— Ferye, Larcon, Damen și Acrisia.

— Care-i care? privi către șerpii ce o țintiseră prin geam.

— Ferye e șarpele verde de pe craca copacului, Larcon e șarpele de culoarea nisipului, Acrisia e cea în auriu și roșu, iar Damon e cel negru.

— Ferye, Larcon, Damon și Acrisia, repetă, fixând cu privirea ușa de pe partea opusă a cubului de sticlă.

     Aprobând încet din cap, începuse să se depărteze ușor, ușor de ea, poziționându-se într-un unghi mort. Apoi, când luase o distanță destul de generoasă, începu să alerge, ocolind cușca de cristal. Se opri în fața celelalte intrări în zona macabră, cu bărbia ridicată și cu expresia chipului de un calm aproape sinistru. Își scoase o carte metalică din buzunarul de la spate al pantalonilor negri, distrugând într-o secundă micul lacăt ce susținea ușa încuiată.

      Înăuntru era foarte cald, mai cald decât pe holuri, iar ea sesiză această diferență de temperatură. Cei patru șerpi își îndreptaseră la unison privirile strălucitoare către femeia care deja le păși pe teritoriu, închizând încet ușa în urma ei. Totul se întâmplase fulgerător, dar acum, Iris se mișca de parcă ar fi prinsă într-o bulă de săpun. Îi studie pe fiecare în parte cu privirea, lasându-se ușor pe vine, aceștia apropiindu-se lent de pradă. Iris mimă un zâmbet blând când trei șerpi i s-au așeat în față, sâsâind amenințător. Dar Iris nu se temea, iar șerpii nu înaintau. Ferye, însă, își lungi corpul de pe cracă, oprindu-și capul cât pumnul la doi centimetri de chipul lui femeii. Căscă o gură uriașă, dezvăluind doi colți lungi și ascuțiți, amenințând să sară la gâtul femeii.