Amanta regelui

⚜ Capitolul 14: Visele ambițioase ⚜

Cum aș putea să-i stăpânesc pe alții, când nici pe mine nu mă stăpânesc?

(Francois Rablais)

Cuțitul din mâna mea urla după sânge. Inima îmi pompa cu iuțeală și auzeam țiuitul ăsta în urechi. Gura mi se uscase și credeam că tremuram ușor, însă mă forțam să nu bag de seamă semnalele trupului meu. Încă o aud în mintea mea cum urlă stins. Nu-i văd chipul, seamănă mai mult cu o nălucă, în fața căreia m-aș căi cu drag, însă asta este o faptă pe care nu pot s-o întorc. Nu pot să-i redau bătăile inimii ei, așa cum nu pot să le opresc pe ale mele în schimb, ca să-i redau viața. Am ucis-o. Mi-am ucis primul născut doar ca să-l am pe el. Îl voiam numai pe el. Am iubit-o, tată! Am iubit-o! Am iubit-o pe Francoise! Nu te îndoi de puritatea simțămintelor mele! Am iubit pământul de sub piciorușele ei delicate, iubeam diminețile în care gângurea... dar a trebuit s-o dau!

Mâinile îmi tremură, dar sunt certă că nu există altă cale. Strâng cuțitul mai bine în mână de parcă acesta mi-ar da vreo putere ascunsă ca să duc la bun sfârșit nesăbuita mea faptă. Tăișul strălucește în lumina lumânărilor ca o gură înfometată după vărsarea de sânge. Duc mâna în care aveam pumnalul deasupra trupușorului ei minuscul. Nu pot. Trebuie s-o fac. Am în minte numai gânduri care se contrazic între dânsele, în timp ce mâna îmi tremură în continuare pe pumnal.

Copila mea s-a trezit și începe să plângă. Poate îi este foame sau frig pe masa asta rece. Vreau s-o alin! Acum! Acum e momentul! Haide! Nenorocitul meu de gând este mai puternic decât mine. Închid ochii de parcă nu aș fi vrut să-i fiu martoră ființei nenorocite care avea să-mi transforme pruncul în înger și înfig cu putere cuțitul în inima ei...

- Francoise! urlu cu nesaț, sărind buimacă din pat. Francoise! Fata mea!

- Marchiză! Liniștiți-vă! A fost doar un coșmar! Liniștiți-vă! mă îndupleca vocea aceea masculină.

Mă uit în jur și văd patul meu și celula. A fost doar un vis... Francoise... Fetița mea... A fost doar un vis... Încerc să mă liniștesc. Cer un pahar cu apă rece, iar bărbatul din fața mea mi-l oferă.

- Nici după atâta timp nu ți-au încetat coșmarurile? mă întrebă el din nou.

- Nu. Și cum ar putea vreodată să se oprească? Doar am ucis-o.

Mi-am ridicat privirea, apoi l-am văzut. Era el - Ludovic. Bărbatul pentru care am sacrificat tot ce aveam mai de preț. Bărbatul pentru care altădată m-aș fi aruncat la picioarele lui cu bucurie, mi-aș fi smuls inima din piept ca s-o io dăruiesc lui, dar astăzi... astăzi mi-e egal cu o capră bătrână.

- Ce vrei? i-am replicat sec.

- Ați uitat cui vă adresați?

- Eu cred că dumneata uiți cui i te adresezi.

- Văd că închisoarea te-a ajutat să scapi de orice fel de teamă. Și de pudoare.

- Am să putrezesc deja în Bastilia. Ce mai vrei de la mine?

- Poate nu am fost suficient de calculat când am decis să te vizitez.

- Numește-mi un timp în care ai fost calculat.

- Am să plec atunci.

- Drum bun!

- Cu bine, marchiză! mi-a replicat el îndreptându-se spre ușă. Am să-i transmit salutările tale doamnei de Voisin.