Jessica Knight
~ 10 Septembrie 2023
“Poti te rog sa ma asculti macar un minut?” spun ridicandu-mi vocea pentru a-l face sa se opreasca. Imi reproseaza o mie de lucruri si imi este tare teama ca nu se va mai opri. Dar, bineinteles, fara succes. De cele mai multe ori ma cert singura, ca acum.
“Thomas, tocmai ce am terminat de facut curat la parter. Mi-a luat aproape doua zile! Tot acest teren are aproximativ 700 m2. Cum ar trebui sa reusesc de una singura?” mereu i-am spus ca avem nevoie de mai multe menajere si chiar si de un gradinar. Stie ca lucrez de-acasa, dar asta nu inseamna ca am mai mult timp liber.
Aparent, acest lucru nu-i prea intra in cap.
“Jess, nu ridica tonul la mine. Atat te rog” pufaie el aproape usurat cand observa ca nu-i mai raspund.
Sincer, stiu ca imi racesc gura. Dupa tot ce-i spun si explic, la asta se rezuma el? Ca ridic tonul?
Este complicat uneori, dar noroc ca-l iubesc. Rareori ma ajuta sa fac curat sau de mancare, si chiar daca ar parea ceva ce toata lumea face, pentru mine este imposibil.
Casa este imensa, curtea este imensa, nu ma pricep sa ingrijesc o piscina si in plus, detin si un lant de magazine cu produse cosmetice. Nu am timp sa fac nimic.
“Inteleg, o sa ma ocup, ti-am mai spus” face o pauza pentru a ofta usor. Daca nu eram iubita lui, imi faceam grji, dar stiu ce face in acest moment tensionat. Fumeaza sau se gandeste la nemurire.
Ne cunoastem de aproximativ sase ani, si suntem impreuna de trei. Bine…cred ca mai mult de sase ani, dar in liceu niciodata nu prea avea timp sa ma remarce, era prea ocupat sa guste saliva tuturor fetelor din acel liceu. Nu-mi pare rau ca am decis impreuna sa formam un cuplu, dupe ce am aflat in urma cu sase ani cum este el de fapt.
Dificil, dar usor de iubit.
Chiar daca suntem impreuna de trei ani, eu l-am placut de prima oara cand s-a oferit sa ma ajute sa car cateva cutii pana in garaj cand parintii mei au decis sa se mute, in acelasi oras, pe aceeasi strada si paralel de casa parintilor lui. A fost un dragut si simteam ca ma indragostesc pe zi ce trece de el, doar ca l-am asteptat sa faca primul pas si asta…a cam durat trei ani.
Ne-am mutat aici acum un an si uneori recunosc ca imi pare rau. Refuza sa angajam mai multe menajere care sa faca curat constant sau poate si un bucatar. Acesta imi repeta mereu ca doreste sa aiba intimitate si ca nu poate avea incredere in toate persoanele care ii calca pragul. Recunosc, in multe cazuri si eu sunt sceptica, dar totusi nu putem trai asa. Avem nevoie de oameni in jurul nostru, chiar daca exista o mare posibilitate ca acestia sa ne raneasca.
"Maine este ziua ta si putem comanda ceva de mancare, nu trebuie sa gatesti, scumpo. Daca vrei putem sa sarbatorim acasa sau la un local, tu alegi”
Suna bine. Mai bine ca niciodata.
“Cred ca putem chema invitatii aici, si sa mergem numai noi doi undeva, la un local-” ma opresc cand aud o persoana care ne intrerupe conversatia, vorbind probabil cu Thomas la celalalt capat.
“Domnule, o domnisoara va asteapta afara sa-” spune o voce groasa.
“Multumesc” termina el pe un ton apasat
“O s-o caut eu mai tarziu, acum am treaba. Poti sa te retragi”.
“Thomas?” ii strig, amintindu-i ca inca suntem intr-un apel. Astept pret de cateva secunde, netezind cearceaful patului nostru.
“Cel mai probabil contabila sau o angajata, nu-ti face probleme, vin acasa cat pot de repede, da? Te iubesc, dar trebuie sa termin aici” inchide.
