Spune-mi și voi fi acolo. Volumul I: Regăsiți printr-un sărut

Capitolul VIII

Capitolul VIII: Deciziile pe care le iei, nu se potrivesc întotdeauna cu cele plănuite de soartă.

Întotdeauna vom fi răniți de oameni și întotdeauna vom suferi la cel mai mic regret sau îndoială pe care o vom avea. De fiecare dată vom primi vești mai puțin plăcute, la care nu ne-am fi așteptat și de cele mai multe ori, acestea ne dărâmă. Oamenii vor avea mereu păcate ascunse iar, noi ne vom minți singuri că am găsit într-un final pacea sufletească și fericirea. Niciodată nu vom avea de unde să știm care este decizia corectă, care este calea cea bună sau care este persoana potrivită. Aceste sentimente le putem dobândi în timp, dacă riscăm. Cum se spune "Dacă nu riști nu câștigi". Preferăm să rămânem în carapacea noastră fiindcă avem sentimentul că așa este cel mai bine dar, este cea mai proastă decizie luată. Trebuie să explorăm, să experimentăm, să descoperim și să ne creem un simț ascuns al siguranței. Așa putem afla de cine să ne ferim sau pe cine să iubim și dacă reușim să ne apărăm de cel puțin o persoană, restul meciului este ca și câștigat.

Când am ajuns la spital, eram fleașcă din cap până în picioare datorită faptului că am alergat prin ploaie mai bine de trei kilometri. Ce-i drept, nu știu care miros mă domina mai mult: cel de transpirație sau cel de ploaie. Când am auzit vestea despre Andy, un nou sentiment a apărut în sufletul meu. Mă simțeam oribil și panica mă învăluise.

Așteptam un răspuns sau o informație de la orice asistentă sau doctor medical. Acum, era ora opt dimineața și nu mâncasem sau băusem nimic. Eram în pijamale și aveam doar geaca pe deasupra. Cine s-ar fi gândit că după o conversație mai aprinsă, persoana cu care te-ai certat va ajunge la spital? Tot ce voiam era să aflu că Andy e bine și să respir ușurată.

-Domnișoară, Zoe!? mă strigă o asistentă.

-Da?

-Domnul Andy s-a trezit, vrea să vă vadă.

Am intrat ca un fulger în salon și am rămas pe loc în momentul în care și-a ațintit privirea asupra mea.Avea un ochi vânăt, fața aproape desfigurată și o mână în gips.

-Te uiți la mine de parcă ai fi văzut o fantomă, așa de rău arăt? întrebă cu o voce tristă.

Mi-am tras un scaun lângă patul său și am continuat să mă holbez cu vinovăție la el. Aș fi vrut să îmi cer scuze dar, nu știam pentru ce ar trebui să îmi cer sau ce ar trebui să fac.

-Îți mulțumesc că ești aici, spune schițând un zâmbet rapid pe față.

-Se pare că singurul număr de telefon din agenda ta era al meu. De asta mă aflu aici.

-Nu există persoane pe care pot conta la fel ca tine, de asta ești singura și te rog nu te uita la mine ca și cum aș fi cel mai dezgustător om de pe planetă.

-Și cum ai vrea să mă uit? Înainte de a ajunge aici știm ce ai făcut, crezi că mi-e bine să mă aflu aici știind ce s-a întâmplat?

-Măcar nu te uita așa la mine. Știu că nu merit compasiunea și mila ta dar...

Se opri câteva secunde pentru a lua o gură de aer.

-Am nevoie de tine, Zoe! Știu că nu a fost bine ceea ce am făcut, am fost un prost și nu mă pot ierta. Mă doare findcă te-am rănit și nu ți-am spus deoarece, eram sigur că ai fi reacționat la fel ca acum.

-Totuși trebuia să nu aud din alte părți ce ai făcut!

-Înțeleg, dar te rog iartă-mă! Toți facem greșeli pe care le regretăm. Îți cer o a doua șansă, te implor!

M-am ridicat de pe scaun pentru a răspunde la apelul lui Davis.

-Dacă m-ai sunat pentru a-ți face un compliment să știi că nu e momentul!