Spune-mi și voi fi acolo. Volumul I: Regăsiți printr-un sărut

Capitolul IX: Nu mai știu cine ești

Stăteam în fața oglinzii și mă holbam la urmele de pe gâtul meu. Analizam tocmai ceea ce era să se întâmple în urmă cu mai bine de jumătate de oră și începeam să am furnicături pe piele. Cum am ajuns aici? Cum era să mor datorită unei situații atât de prostești? De ce eu?

După ce mi-am făcut baie și m-am asigurat că am spălat orice urmă de trecut, m-am îndreptat spre dulapul cu haine. Acum problema cea mai mare, era că nu aveam cu ce să mă îmbrac. Dulapul meu mai avea puțin și exploda la câte lucruri aveam dar, nu aveam cu ce să mă îmbrac în această zi. M-am întins pe pat și am început să oftez zgomotos. În tot acest haos, am uitat de Ema. Unde este? Am deschis telefonul și am apelat-o dar, nu a răspuns. După, i-am scris un mesaj și speram să îl vadă rapid.

-Zoe!? strigă cineva de pe holul apartamentului. Ești bine? A trecut jumătate de oră și nu ai coborât.

Firar, am uitat să încui ușa de la intrare!

Am rămas stană de piatră, fiindcă nu știam ce să spun. Fix acum a calculat el că au trecut treizeci de minute în cap.

-Zoe, ești acolo!? spune Davis bătând în ușa camerei mele.

-Nu intra că sunt dezbrăcată! țip la el în așa fel să mă audă și strămoșii săi. Ieși afară că vin imediat și când mă refer afară, afară de tot! Du-te la mașină și nu te întoarce!

Nu a mai spus nimic și a plecat. Când am auzit ușa trântindu-se, am scos capul pentru a mă asigura că nu e aici. După, am fugit goală pușcă spre camera Emei. Ea sigur avea ceva pe care îl puteam împrumuta.

Am deschis dulapul și după mi-am deschis telefonul pentru a căuta, cum se îmbracă o secretară la o întâlnire de afaceri. Niciuna nu era în blugi. Toate aveau fuste și cămăși. Oare ar fi trebuit să fiu prima care sparge gheața cu acest articol vestimentar?

Am căutat cea mai lungă fustă pe care o avea în dulap și ce-i cert, că nu aveam multe. După ce am îmbracat fusta de culoare albă, arătam ca un Mikey mouse doar cu pantalonii pe mine și aveam nevoie în completare de haina lui Winnie de pluș. Am fugit spre camera mea și mi-am luat cămașa roz, pe mine. Fusta era puțin mai sus de genunchi și îmi venea să o trag până la pământ. Cred că cel mai mult mi-a luat să îmi fac la păr o coadă decentă iar, apoi mi-am luat niște ghete cu toc pe care le aveam uitate undeva.

Am coborât în fugă scările fiindcă știam că am întârziat mai mult de patruzeci de minute. Davis, stătea sprijinit de mașina sa neagră și vorbea la telefon în engleză. Vorbea atât de bine și fluent încât mă simțeam cea mai proastă elevă care a dat la facultate, fără să stăpânească o limbă străină.

-Ia! spune aruncându-mi cheia de la mașină.

-Ce fac cu asta?

-Tu conduci azi!

-Cine, eu? De ce?

-Trebuie să lucrez pe laptop până la firmă, nu pot conduce.

-Da dar, nu am mai condus de mult și mașina asta...

-Sunt în dreapta ta. Urcă, vom întârzia!

Am urcat în mașină cu inima cât un purice. Mi-am pus centura și îmi făceam rugăciunea în cap. El s-a așezat confortabil în scaunul pasagerului și și-a pornit laptopul liniștit. Era liniștit fiindcă știa că avea să ajungă în Rai și eu în Iad?

-Chiar nu poți avea încredere în tine? spune nepăsător.

-E o glumă, nu? Nu vrei să mori azi.

-A treia oară e cu noroc.