De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 166

Ale:
In urma cu 2 ani...

După mai bine de o ora de stat la un rand ce am avut impresia ca nu se mai termina,ajungem intr-un final sa ne urcam in telecabina ce urca pe munte la cota 3000.
-Am crezut ca ne prinde noaptea si nu mai apucam sa ajungem sus,oftez cand ușile se inchid in urma noastră.
-Cu nebunia asta de pandemie,cum credeai ca o sa fie?intreaba in vreme ce ne asezam pe bancheta din piele si il strange pe Eric la pieptul lui.
-Cine s-ar fi gândit ca o sa dam de atat de multi turisti la sfârșitul lui Septembrie,mai ales cand trecem printr-o pandemie?raspund cu o intrebare si il prind pe Eric de o manuta.
Micutul incepe sa faca ochii tot mai mari cu cat urcam mai mult,iar la un moment dat arunc o privire peste umar sa vad distanta dintre noi si pamant.
-Vai de mine!icnesc cand ditamai prăpastia se casca inaintea ochilor mei.
-Nici nu vreau sa ma uit,mormaie Stefan si,desi incepe sa ma prindă frica,bufnesc in ras din cauza lui,fiindca nici nu vreau sa ma gandesc ce se întâmplă acum in interiorul sau,dacă al meu a început sa se agite intr-un mare fel.
-Hai ca imediat ajungem,ne incurajez pe amandoi,dar ochii ii simt cum mai au putin si-mi ies din orbita cand telecabina trece peste primul rand de creste ale muntelui.
-Aham...durează 6 minute sa ajungem sus si nu cred ca au trecut nici macar jumatate din ele,raspunde cu jumătate de gura si inghit zgomotos cand distanta devine din ce în ce mai mare.
"Cine naiba m-a pus pe mine sa aleg destinația asta ca să ieșim în aer liber? Nu puteam sa fac la fel cum am făcut și atunci cand a avut el concediu in urma cu câteva săptămâni? Adică sa mergem sa ne plimbam pe malul unui lac? Nuuuu...eu am ținut neapărat sa urcam la peste 3000 de metri altitudine. Na! Acum mi-am îndeplinit dorinta,dar nu as mai repeta experienta,cu toate ca nu e prima data cand găsim prin zona o telecabina ce sa urce la altitudini atat de mari,dar ca asta nu a mai fost nici una. Distanta dintre noi si stanci e atat de mare,încât,dacă ar fi sa ne prăbușim,n-ar mai rămâne nimic din noi."
-Nu s-a intamplat vreodata sa se intample ceva cu telecabina asta,asa-i?ingaim cu greu.
-Nu din câte am citit. Dar...lasa cuvintele in aer si imi tintesc imediat ochii pe chipul lui.
Ranjeste.
-Darrrrr???intreb cu inima batandu-mi in gat.
-E posibil orice,oricând.
-Tu vrei sa ma sperii?icnesc si incepe sa chicotesca.
-Linisteste-te micuto. Nu o sa murim. Cel puțin nu acum.
-Ah!spun si mimez cum rasuflu usurata. Mare noroc am cu tine. Chiar te pricepi de minune sa ma aduci in fire cand vrei lucrul asta,continui pe un ton sarcastic.
Rade usor in barba,dupa isi trece un brat pe dupa gatul meu.
-Calmeaza-te. Imediat ajungem.
Oftez.
-Daca la urcare e atat de nașpa,iti dai seama cum o sa fie cand o sa coboram?
-Vorbesti cu mine de parca n-ai sti ca am frica de inaltimi. La mine putea sa fie vorba si de câțiva metri,inimioara,frica tot acolo ar fi fost.
-Dar hai ca nu e prima data cand urcam cu asa ceva pe un munte,ii readuc aminte.
-Adevărat,dar cu toate astea nu mi-am invins frica,doar ca ma oblig pe mine ca sa-ti fac tie pe plac. Daca ar fi sa-mi ascult instinctul nu m-as urca niciodata in asa ceva. Plus ca starea de rau exista de fiecare data cand intru intr-o cutie a morții si abia ma abțin sa-mi vomit matele pe aici.
-Aolo!exclam si belesc ochii la el. Cutie a morții?
-Pai...in mintea mea o asociez cu o cutie a morții. Bine naibii ca din cauza pandemiei nu ne lasa sa urcam decat cate o familie. Daca se intampla ceva,macar nu se lasa cu multe victime.
-Vaiiii!!!exclam speriata. Taci! Nu mai zi asa ceva!ii cer si vad cum il umfla rasul,desi e cam palid la fata,semn ca lui chiar ii este rau si-n clipa asta.
-Ia uite super eroina mea cum se trage pe cur înapoi...chicoteste si mijesc deodata ochii la el.
-Hei! Nu ma trag pe cur!ma zburlesc si surade. Eu n-am treaba cu înălțimile,dar cand te aud ca vorbești de cutie a morții si victime în cazul in care ne facem praf,imi scade putin entuziasmul. Plus ca mintea stii ca mi-o ia razna mai rău decât inainte de cand il avem pe Eric.
Incuviinteaza din cap,dupa imi face semn sa privesc pe geamul din fata.
Imi tintesc ochii in direcția respectiva si vad ca mai e foarte putin pana cand ajungem  la stația de pe munte,insa,inainte de oprire,telecabina trece peste o imbinare de fire si face un joc puternic ce reuseste sa ne baga pe toti in sperieți.
-Gata puiule,imediat ne dam jos,ii spune Stefan micutului cand incepe sa se agite.
Imi reglez respiratia ca sa imi potolesc bataile haotice ale inimii,iar pana cand ușile ajung sa se deschidă,ii mangai manuta lui Eric ca sa ii dau de inteles ca e totul în regula și ca nu o sa pateasca nimic.
-In sfarsit!exclama Stefan de cum coboram din telecabina.
-Imi vine sa pup pamantul de sub picioare mele si nu alta!chicotesc si imi tranteste o privire amuzata.
-Sa-ti aduc aminte ca a fost ideea ta?
-Nu trebuie,raspund imediat. Dar promit ca e prima si ultima data când urcam cu telecabina asta.
-Aham...deci...n-ai de gand sa te potolești,constata si clatin din cap.
-Nu...e prea frumos cand ajungi sa fii mai aproape de cer,raspund in vreme ce pasim pe cărarea pietruita ce duce spre un panou uriaș de unde se poate vedea cu usurinta atat Salzburgul,cat si comunele din apropiere.
-Ta-ti!ridica Eric vocea surprins de locul în care ne aflam si indica cu degetul spre un cuplu ce au urcat pe munte cu tot cu catel.
-Da tati,raspunde ingerul si il lasa jos din brate. Vrei sa vezi cățelul?il intreaba,iar micutul zambeste cu gura pana la urechi.
In timp ce o luam pe urmele celor doi ca sa vadă Eric micutul cățel ce se observa de la distanta ca nu e unul de rasa,dar am constatat ca nemții nu pun accent pe lucrul asta.
Cum nici eu nu o fac. Mie imi place orice caine sau pisica. Le iubesc chiar daca sunt sau nu de rasă.
-Cu-tu-cu-tu-cu-tu...spun,desi nu am cum sa-l fac atent la mine cu aceste cuvinte.
Habar nu am cum se striga câinii pe germana,dar in nici intr-un caz cum se face la noi,insa,Eric e foarte fericit cand ajungem la câțiva pași în spatele lui,iar cei doi se opresc cand micutul nostru intinde mana liber,apoi il strange mai tare de cealaltă pe tat-su si paseste mai repede inaintea lui ca sa ajungă cât mai aproape de cățel.
Blanosul închis la culoare pe care aflam ca il cheamă,Otto,incepe sa latre,iar ochii albastri a lui Eric se măresc,apoi se opreste in loc si ridica imediat capul spre tat-su.
Stefan surade si se apleaca,dupa il strange in brate si incepe sa-i explice ca nu o sa-i faca nimic,fiindca micutul cățelul latra de bucurie,nu ca sa-l sperie,insa Eric e prea mic sa înțeleagă ce-i spune tat-su.
Bag mana dupa telefon cu gândul sa-l scot din geanta ca sa fac cateva poze,insa incepe sa-mi vibreze înăuntru inainte sa-l găsesc.
-Cine naiba ma suna cu numar de România?intreb cand il scot din geanta si privesc ecranul.
-Raspunde si vezi,imi sugerează Stefan,insa privesc sceptica telefonul.
"N-ar avea cine sa imi stie numărul in afara de cei ce ii am deja salvați in agenda...așadar...cine naiba ar putea fi?"
Imi inclin capul intr-o parte cand vad cat de insistent e apelul,iar dupa cateva secunde ma hotărăsc sa raspund.
-Da?spun in timp ce cuplul isi i-a cățelul si pleacă de langa noi.
-Buna Alexandra,spune vocea de la capătul celalalt si ma incrunt putin.
"Imi pare cunoscuta,dar nu-mi pot da seama cine este."
-Aaa...buna.
-Sunt Larisa,se prezintă si raman interzisa.
"Larisa? De ce naiba ma suna ea pe mine?"
Ma uit la inger cu sprâncenele ridicate si imi face semn sa-i spun cine este.
Nici macar nu pot sa-i mimez cine se afla la celalalt capăt,fiindca m-a lăsat masca apelul.
-Am facut rost de numărul tău de la Gabi. Probabil trebuia sa-l sun pe Stefan,dar nu am vrut sa apară discuții între voi,continua in vreme ce eu tac.
"De ce ar apărea?"
-Hmmm...ok...reusesc sa mormai in vreme ce continui sa-l privesc pe Stefan ce inca așteaptă răspunsul la întrebarea lui,in timp ce Eric se uita în toate partile si ii mai atrage atenția cate un fluture sau o pasare din cand in cand.
-Ce s-a intamplat?intreb cand reusesc sa-mi conectez cum trebuie gura la creier.
-Ai vorbit cu soacra-ta zilele astea?
-Nu. De ce?
-Pai...cred ca si daca o suni nu o sa-ti spună ce are,de aia m-am gândit sa intervin eu.
-Ce s-a intamplat?intreb si ofteaza zgomotos.
-Nu stiu,dar trebuie sa meargă la spital,raspunde si ma cutremur pe picioare.
-Inimioara? Ce se întâmplă?intreaba Stefan si clatin din cap încercând sa-mi revin in fire.
-Stai puțin ca nici eu nu pricep,ii zic si se incrunta. Spune-mi Larisa ce e atat de grav?o intreb,iar de data asta Stefan mijeste ochii la mine.
-De o săptămână si ceva are ciclu,dar eu i-am spus ca nu e bine sa se intample asa ceva. Tare imi e sa nu fie o hemoragie.
-De la ce sa o faca?intreb ca trasnita.
-De la un chist. Oricum...sun-o si spune-i sa meargă la doctor. Sa nu mai stea asa,ca ma sperie. E toata alba si abia se mai tine pe picioare.
Oftez.
-In regula. Mersi ca ai sunat.
-Sper sa fie cu folos,mai spune inainte sa-mi închidă in nas.
I-au telefonul de la ureche si ma uit preț de cateva secunde exact ca proasta la ecran.
-Micuto?
Ispir adanc,dupa imi fixez privirea in a lui.
-A fost Larisa. Cica ar trebui sa meargă soacră-mea la doctor ca nu se simte bine si a vrut sa te sune pe tine ca sa-ti spună,dar s-a gândit sa nu ne certam. Habar n-am de ce am fi facut-o,dar ma rog...hai sa sunam acasa sa vedem despre ce e vorba,zic si clatina obosit din cap.
-Nu destul le avem noi pe ale noastre...mai vin și din alte parti,mormaie in barba și oftez.
Deblochez ecranul si o apelez pe soacră-mea fara sa-i mai spun ceva,fiindca stie foarte bine ca are dreptate.
"Noi nu ne punem sa sunam pe nimeni si nici sa ne plângem cand ni se intampla ceva,dar având în vedere ca n-am fost sunați de ma-sa ca sa se vaite la noi,n-avem ce comenta. Nu ca de ar fi facut-o,chiar ne-am fi pus sa comentam. De obicei ajutam cum putem si cat putem. Niciodata n-am zis,nu,la nimeni. Din puținul nostru am dat si la alții sau i-am ascultat cand au avut ceva pe suflet,desi amandoi nu ne incarcam cu problemele altora. Insa,aici e vorba de mama lui si n-avem cum sa fim distanți."
-Alo?ma scoate vocea blondei din ganduri si imi dreg glasul inainte de a vorbi.
-Ceau! Ce faceți?
-Ceau Alexandra! Prin bucătărie,fac de mâncare. Voi?intreaba si o simt din glas ca nu e bine.
"Putea sa nu-mi spună Larisa ca mi-as fi dat seama ca nu e ok,fiindca dupa ton realizez ca e vlaguita."
-Am sunat sa intreb ce aveți?spun fara alte introduceri. Tocmai am vorbit cu Larisa si a spus ca nu sunteți bine. Ce s-a intamplat?
Ofteaza.
-Nu stiu...raspunde incet.
-Pai mergeți la doctor,o indemn si un alt oftat se desprinde de pe buzele ei.
-Imi e frica,ingaima cu voce tremurand.
Pufnesc.
-Si daca mai stați credeți ca o sa fie mai bine? Nu stiu ce aveți,dar sunt sigura ca o sa se agraveze daca nu a trecut de atata timp.
-Pai imi e frica si cu pandemia asta sa ajung la spital...nu vezi ce arata la televizor? Merg oamenii pe picioarele lor si mor prin spitale.
Inspir adanc,apoi clatin din cap.
-Mergeti la un cabinet privat.
-De unde bani de privat?intreaba si ma uit la Stefan in asa fel încât sa-si dea seama ca am nevoie de ajutor.
Imi i-a telefonul de la ureche fara sa mai apuc sa-mi iau la revedere,apoi incepe sa vorbească cu ma-sa. Eu intind mainile dupa Eric si il i-au din bratele lui,dupa il las pe jos si ne indreptam spre brazii ce se afla pe marginea drumului.
Platoul asta imens dispune si de o mini pădure,iar ca Eric sa nu se plictiseasca,incepem amandoi sa adunam conuri de pe jos.
-Am rezolvat!il aud pe Stefan in spatele meu dupa vreo 5 minute.
-Ce?vreau sa stiu.
-I-am zis ca o sa-i trimit bani sa meargă la particular.
-Bun! Ti-a zis ce are?intreb si ma indrept de spate,apoi imi tintesc privirea pe chipul lui.
-Nu. Dar cică trebuie sa se ducă sa o vadă un ginecolog.
-Am înțeles...raspund soptit si il prind de mana. Sper sa nu fie nimic grav si sa se rezolve problema. Eu nu inteleg de ce exista oameni ce stau pana cand nu mai pot,dupa se roagă la cele sfinte ca sa-i salveze doctorii? Nu puteau sa meargă din prima cand au simțit ca ceva nu e in regula? Ca pana la urma tot la ei ajung,nu? 
-S-au născut în alte vremuri acei oameni de care vorbești tu,micuto,raspund in timp ce il prinde pe Eric de o mana si incepem sa ne plimbam pe platou.
"Are dreptate. Nici ai mei nu merg la doctori decat atunci cand situația chiar e grava. Tin minte ca tata a trebuit sa se opereze pe corzile vocale,dar lucrul asta s-a intamplat cand a ajuns sa nu mai poată vorbi aproape deloc. Iar ca el sunt si ceilalți din familiei. Toți au ajuns pe la doctori cand lucrurile erau foarte grave,dar au avut noroc si zile sa trăiască. Sper ca si-n cazul lu soacră-mea sa se intample acelasi lucru. Sa nu fie nimic grav si sa se rezolve totul fara prea mari batai de cap."