MIERE ȘI OTRAVĂ (Fosta "Iubire Epică" )

Prolog

Prolog

Când totul se simte ca o luptă constantă între dorința de a găsi o ieșire și teama că poate nu există nicio cale de scăpare, ajungi să-ți urăști existența cu o intensitate crescândă. 

E ca și cum ai căuta cu disperare un firicel de lumină într-un întuneric care te înghite tot mai mult, încetul cu încetul.

Scopul vieții mele părea să fi fost șters de un burete umed de deziluzii. 

În fiecare dimineață și seară, mă trezeam și adormeam cu aceeași întrebare chinuitoare: de ce mai continui să respir când aerul îmi pare sărac în orice formă de viață? 

Am crezut multă vreme, cu o naivitate de neiertat, că voi ieși victorioasă, că abisul din mine și din jur se va risipi într-o noapte miraculoasă. Dar mocirla în care mă zbăteam, inițial doar până la glezne, mi se urcase lent pe picioare ca un șarpe veninos, trecând de creștetul capului și transformându-mă într-o umbră a ceea ce am fost odată.

Iluziile se spulberaseră în fața realității crude. 

Mâinile mele, care cândva strângeau ultimele rămășițe de speranță, deveniseră goale și obosite. Zilele mi se decoloraseră în nonculori, iar noaptea devenise un refugiu familiar, un întuneric în care părea că trăisem dintotdeauna. Am așteptat neîncetat, sperând într-o schimbare miraculoasă, într-un semn că totul se va sfârși. Dar acea zi nu venea niciodată, iar frumusețea lumii devenise un concept străin, aproape mitic.

În cele din urmă, am acceptat că întunericul devenise o parte integrantă din mine. 

Asta până când EL a intrat în viața mea.

Nu știam dacă era salvarea mea sau distrugerea supremă, dar, într-un mod ciudat, aproape bolnav, începeam să înțeleg că datorită lui nu mai eram doar o umbră pierdută. Nu era lumina dulce pe care o dorisem. 

Era o lumină crudă, arzătoare și neiertătoare, care scotea la iveală toate cicatricile și urmele pe care le ascunsesem de mine însămi. 

El nu aducea speranța. 

Aducea haos.

Fiecare cuvânt pe care mi-l rostea, fiecare atingere pe care o refuzam, dar pe care o dorisem atât de mult, mă împingea mai departe spre un necunoscut care, pentru prima dată după mult timp, mă făcea să vreau să trăiesc din nou. 

Fie ca să aflu dacă voi putea ieși din întuneric, fie ca să rămân definitiv în el, căci, știam prea bine că nu toată lumina aduce mântuire. 

Uneori, ea este doar o iluzie periculoasă, o flacără care atrage fluturii doar pentru a-i arde.

EL era cea mai adâncă și cea mai periculoasă formă de salvare. 

Iar eu, în ciuda rațiunii, eram gata să mă las mistuită complet.