MIERE ȘI OTRAVĂ (Fosta "Iubire Epică" )

1 - Elizabeth Smith

1 - Elizabeth Smith

„Speranța este lumina care strălucește dincolo de întuneric, ghidându-ne pașii chiar și atunci când calea pare pierdută."

Pietrele și frunzele uscate trosnesc sub bocancii mei, în timp ce mă avânt tot mai mult în densitatea pădurii din spatele casei în care copilăria mea a fost distrusă iremediabil. Îmi așez rucsacul pe umăr și înaintez. E trecut de miezul nopții, luna strălucește clară și rotundă pe cerul înstelat, iar eu mă strecor printre încrengăturile de copaci noduroși și înalți, ale căror ramuri par să se întindă amenințător spre mine.

Asemeni amintirilor mele.

Pădurea aceasta nu este doar un loc fizic în care îmi pierd vremea de câte ori viața mea devine tot mai futută.

Este o transpunere a minții mele tulburate.

Îmi trag gluga tot mai mult pe cap și scot din buzunar pachetul de țigări pe care îl deschid cu mâini tremurânde.

Mă opresc în loc și poziționez una între buze, scoțând bricheta roșie furată de la unchi-miu, cu margini rotunde, care are imagini cu o blondă voluptoasă în diferite ipostaze indecente, și apăs de câteva ori pe scăpăriciul care refuză să-mi ofere o nenorocită de flacără.

Aprind țigara și inhalez fumul dens în piept, simțind cum îmi anihilează treptat furia.

Suflu și mă uit în jur.

Singura sursă de lumină vine doar de la razele argintii ale lunii care se strecoară printre frunzișul și încrengătura deasă, desenând umbre fantomatice pe sol.

Absorb cu atât patos din țigară încât obrajii mi se trag în interior.

Un miros de metal îmi vine dinspre rănile încheieturilor dobândite în timp ce i-am spart faața unui tip care nu înțelegea deloc sau nu voia să accepte refuzul unei prietene bune — da, știu, e ciudat că o persoană ca mine are prieteni —. L-am lovit cu atât de multă ură încât mi-am crestat carnea de pe monturile pumnului drept.

Deși cunosc atât de bine mirosul ăsta specific de sânge, încă mă strâmb scârbită când îl simt.

Suspend mâna în aer, privindu-mi rănile adânci, în timp ce țigara stă arzândă între index și degetul mijlociu. Sângele mi s-a prelins spre unghiile vopsite cu ojă neagră, acum scorojită, și s-a uscat în dâre stacojii.

Îmi întorc cu degetul mare de la aceeași mână, inelul cu piatra roșie de pe inelar și îndrept din nou țigara spre gură, pufnind amar.

E singura pată de culoare și aș fi renunțat de mult la această bijuterie dacă nu ar fi însemnat atât de mult din punct de vedere emoțional. Da, încă un lucru ciudat pentru o persoană ca mine. E un inel vechi, în stil vintage, făcut manual de către bunica mea, realizat din argint, cu o patină ușor oxidată, decorat cu motive florale gravate. În centrul său se află o piatră tăiată cabochon, prinsă în patru gheare fine de argint. Piatra strălucește cu reflexii sângerii în lumina lunii. Pe interiorul inelului este gravată inițiala bunicii mele, „E", aproape ștearsă de trecerea timpului.

Este un inel pe care mi l-a dăruit la vârsta de unsprezece ani, fix înainte cu o săptămână ca ea să moară, răpusă de cancer. Noi nu avusesem o relație prea strălucită, căci era o alcoolică înrăită, iar eu un copil care nu vorbea, abandonat de părinți și neînțeles, dar încercase din răsputeri să-mi fie un sprijin, așa că-i sunt recunoscătoare și îi port cadoul indiferent că nu e genul meu.

Arunc țigara și o strivesc cu bocancul, apoi înaintez până când mă apropii de locul meu.

Din acest punct, lacul se vede în toată splendoarea sa. E liniștit și arată ca o oglindă în care se reflectă lumina lunii într-un mod aproape hipnotic, creând un contrast puternic cu tumultul interior care mă devorează precum o boală incurabilă.