Semn de CARTE

Capitolul 10

Ajungem repede în locul unde se presupune ca vom manca. Sincer îmi e frica, și nu numai pentru ca nu știu unde ma aflu dar și pentru ca îmi e frica sa nu ma vadă vreo cineva și sa afle tata.

Ieșim din mașină și ma ia de mână,  îl prind de braț și îl țin strâns. Nu pot spune ca sunt fericita prin ceea ce fac, dar nu mai am cale de întoarcere. 
-Relaxează-te.  Nu voi lăsa să se întâmple nimik.
-Dar dacă...
-Nu se va întâmpla nimic. Promit.

Nu stiu cum poate fi atât de sigur pe el. Mie îmi e frica sa ma uit în alta parte din cauza tatei, dar el e asa de sigur pe el.

Ajungem la o masa undeva unde pot spune ca nu e nimeni și pot spune ca sunt mai liniștită. Suntem serviți de o fata, destul de drăguță pot spune. Începem sa mâncăm și după vreo 4 înghițituri ma opresc și ma uit la el. Din cauza camerei puțin întunecate  pot vedea ca nu e chiar asa de rău și pot să-l admir mai mult.
-Am ceva pe față?
-Nu... eu....
-Relaxează-te. După ce mâncăm te duc înapoi promit.
-Marco... pot sa te întreb ceva?
-Da. Normal.
-De ce te interesează atât de mult de mine? Adică pentru mulți sunt o ciudată  și ma gândeam ca ...
-Voi fugi, ca toți cei din jurul tău?
-Da. Adică... E chiar asa de evident?
-Mmmmm puțin. Eu sunt diferit. Vreau sa te descopăr asa cum ești.
-Dar ... știi  ca eu nu sunt ca oricare alta fata...
-Știu și asta îmi place cel mai mult la tine, vreau sa te descopăr asa cum ești tu.

Nu mai zic nimic, nu știu ce săi zic, e drăguț,  atent, grijuliu și cel mai important nu știe cine sunt și tot vrea sa ma cunoască.
Terminam de mâncat și chiar a fost delicios, aproape la fel de bun cum gătește Marta.  Ma conduce înapoi la școală pentru a nu da de bănuit.
-Mulțumesc pentru azi.
-Plăcerea e de partea mea. Abia aștept sa am ocazia sa te mai scot la o masa în oraș.

Nu mai zic nimic, îi fac din mana  și pleacă. Ma simt ametita puțin dar cred ca e de la faptul ca nu am mâncat de mult. Un sentiment ciudat apare și ma întorc brusc, nu vad nimic. Ma învârt puțin și vad o umbra care se îndepărtează. Cred ca sunt obosita și mai bine ma culc devreme, încep sa am vedenii.
Șoferul ajunge și ma urc în mașină, în timp ce pornește mașină un domn se uita atent la mașină și mai exact la locul unde sunt eu. Geamul are o folie neagra și nu poate vedea înăuntru, dar eu îl vad clar. Acel sentiment apare iar și de data asta e mai accentuat.
-Poți te rog sa ai grija în drumul spre casa, am o impresie ca suntem urmăriți.
-Da domnișoara,  voi anunța băieții.

Ajung acasă și gândul îmi sta numai la acel domn, sper sa ma înșel și sa am prea multa imaginație. Ignor pe toți și ma pun în pat pentru un somn bine meritat.

Dimineata vine repede și ma pregătesc, îmi iau o greaca mai groasa și o eșarfă alba cu trandafiri roșii, preferata mea.  Timul se răcește,  vine iarna și asta putem simți în fiecare zi.

Ajung la școală și la intrate eșarfa mi se prinde de mâner ceea ce ma obliga sa ma întorc. După ce o desfac și ridic capul îl vad din nou pe acel domn de ieri, dar într-o clipa dispare. Acel sentiment apare.  E o impresie sau e adevărat? Devin paranoica? Urmărită!? Iar?! Nu se poate.

Plec cu gândul ca e doar imaginația mea și ma îndrept spre dulap. Holul se golește și nu mai e nimeni, dar in timp ce îmi pun un manual în geanta vad o umbra lângă ușa holului. Închid dulapul și plec grăbită spre biblioteca, știu ca acolo pot fi în siguranță.

Merg grăbită cu capul în  pământ și încerc sa ma conving ca totul e în capul meu, dar fără folos. Pași grăbiți se aud în spatele meu ceea ce ma face sa măresc pasul. Ajung în biblioteca și ma opresc în cel mai îndepărtat și întunecat colt care-l găsesc. Ma pun jos și încerc sa îmi reglez respirația și bătăile inimii.

Aștept câteva minute pentru a ma ridica și a verifica locul. Se pare ca nu e nimeni. Ma mai liniștesc.
-Uitate pe unde mergi.
-Scuze șefu.

Inima mea se face mica și încep sa tremur, știu ca acum nu mai am alta cale decât să-l anunț pe tata, el o sa ma ajute. Îmi scot telefonul și înainte de a tasta ceva mai verific o data locul. Vad 2 tipi și domnul de ieri care cauta pe sub mese. Îmi fixez privirea după un loc mai bun și vad o statuie. Mai verific o data ce fac ei și fără sa fac zgomot încerc sa ajung în spatele statuii.

Zis și făcut, acum cu telefonul în mâinile care tremura mai ceva ca atunci când tipa tata la mine, încep ușor sa tastez " Tata ajutor, cineva ma urmărește... sunt"
-Ați găsit-o?
-Nu șefu.
-Proștilor,  nu are unde sa se ascundă.  Găsiți-o!

Înep sa tremur atât de tare încât  nu mai pot tasta nimic, nici nu pot trimite. Încep sa inspir pentru a ma putea gândi la un lucru care ma poate salva. Caut în geanta orice lucru mărunt care ma poate apară și ce sa vezi găsesc. Un parfum și o pila de unghii. Sunt bune la o nevoie.
-Păpușico, unde te ascunzi. Vreau doar sa vorbim.

Și eu sunt născută ieri sa te cred Proasta as fi sa pun botu la asemenea vrăjeală.  Încerc sa ma întorc și sa îl caut cu privirea când simt o mana pe umărul meu. Fără sa ma uit pulverizez parfum în ochii celui ce ma atinge și îmi da drumul.
-Aaaaaa.... plod obraznic.

Încep sa fug , dar în fața mea apare altul și ma opresc. Încep sa ma dau unor înapoi și realizez ca am scăpat parfumul. Nu mai am cu se sa ma apar, pila de unghii am lăsat-o jos când ma agățat ăla. Offf. Ce deșteaptă sunt.
-Nu încerca să fugi. E în zadar.
Ma întorc brusc și dau nas în nas cu el, tipul ăla de ieri.
-Cine ești?  Ce vrei de la mine?
-Oooo ai prins glas. Parca nu vorbeai.
-De unde ma știi?
-Știu ca nu neam cunoscut într-un mod prea plăcut, dar vom avea de povestit lucruri mai târziu.  Luați-o?
-Dar...

Nu mai apuc sa spun nimic căci gura îmi e acoperita de unu și o pulsație puternica în zona capului devine o durere și simt cum mi e înmoaie picioarele.  În acele câteva secunde pe care le fac pana pe podeaua rece , parca ar fi ore în care îl aud râzând și distrându-se pe seama mea.

Nu mai simt nimic și încetul cu încetul totul devine negru....

Hey, știu ca postez greu, dar povestea e abia la început,  sper sa reușesc sa postez mai des. Aștept părerile voastre. ♡♡♡