Viciul meu ( in curs de editare)

II

Vocabular:

mia figlia - fiica mea
nonna - bunica
sorella - surioară, soră
padre - tata
nostra - a noastră
Dio - Dumnezeu
grazie - mulțumesc

***

   — Oh mio Dio, exclamă mama văzându-mă.

    Îmi cuprinde fața in palme, dar înainte să apuce să-mi vorbească, o palmă grea, dură și rigidă se izbește de obrazul meu.

    — Ce credeai că faci? se răstește tata, ridicând din nou mâna. Însă se oprește, expiră adânc, controlându-se.

    Inima îmi bate haotic, firicele de durere înțepându-mi din ce în ce mai tare zona obrazului. Lacrimi îmi inundă ochii, însă nu le dau drumul. Am fost crescută să fiu puternică, să nu cedez în fața nimănui, chiar și în fața familiei mele.

    — Ești pedepsită pe viață! Și dacă tot ai încercat să pleci, figlia mia. Mai ales... cu un băiat, pufnește fierbând de furie, accentuând cuvintele. Ai adus dezonoare familiei! De azi înainte, nu mai ai voie să părăsești incinta conacului, spune, iar tonul vocii îi creste din nou. Nu voiam să am de-a face cu Oswald, iar acum își vrea răsplata...

     Voia să continue, dar o reținere îi distrage atenția. Se întoarce brusc pe calcâie si urcă scările cu pași apăsați. Probabil se îndreaptă spre birou, acolo își face veacul mereu când este acasă.

     Îmi duc o mână la obrazul care mă ustură, ridicând privirea spre mama, văzând-o îngrozită. Privirea ei având un amestec de frică și neputință.

     Privesc de la ea la sora mea mai mare, Maria, ea mă privea aspru. Ochii îmi fug spre nonna, apoi la cei trei frați, Frederico, Marco și Andrea, intrând și trântind uşa. Frații mei urcă grăbiți spre etaj nefiind o clipă atenți la noi...

     E o tăcere dureroasă in aer, insuportabilă, care îmi taie respirația. Mă sustrag tăcută și umilită în camera mea. Mișcându-mă de parcă aș fi beată, dar mai degrabă sunt intoxicată... de durere, îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Golul pe care îl am în stomac este infim pe lângă golul din suflet.

     Pășesc în cameră, cu pași tărăgănați spre baie fugind, împleticindu-mă spre ghiuvetă unde îmi vărs mâncarea inexistentă din stomac. Când simt că mi-am revenit puțin, îmi dau jos cît de repede pot hainele astea... amintirile astea... roșu.

     Pornesc apa la duș, așteptând să se încălzească îmi privesc fața in oglindă.

     Durerea îmi pulsează în obraz, fierbinte, arzătoare. Dacă tata ar fi avut palma mai mică, probabil că acum aș avea conturul ei imprimat perfect pe piele. Îmi mușc buza și îmi înghit lacrimile. N-am să-i ofer satisfacția de a plânge...din nou, din cauza sa.

     Încă mă urmărește ce a zis, înfricoșată știind că a vorbit serios și nu a fost un acces de furie. Poate că, în final există și o parte bună în a îmi petrece tot restul vieții în casă, protejată de pericole, lăsându-i pe alții să îmi croiască destinul, la fel ca dintotdeauna.
  
    Fața îmi e palidă, acum fiind doar o urmă a fetei care obișnuiam să fiu, o rază de lumină, afectată în fiecare zi de întunericul lumii în care trăiesc.

    Pășesc in cabină închizând ușa în urma mea, lăsându-mi pielea să-mi fie alinată de picurii fierbinți ai apei. La fel ca mâna care mi-a înconjurat talia, ca o gheară, un prădator încolțindu-și prada, făcându-mi pielea să ardă din cauza otrăvii transmise. Croindu-și drum ca un cancer prin corpul meu, prin venele mele.

    Iar imediat gândul îmi fuge, iar la acea scenă, sângeroasă. Nici nu știu de unde au apărut, de unde știau cine sunt, m-am asigurat să par de nerecunoscut, aveam chipul acoperit. Însă eram pe teritoriul lor... de fapt normal ca știau, tata sigur a întors orașul cu fundul în sus ca să mă găsească, el nu m-ar lăsa să fug.