Hei,sunt Zoe Davis,am 15 ani si iubesc cursele de masini. Stiu ca nici n-am carnet,dar asta nu m-a oprit niciodata. Am parul rosu-portocaliu,gen morcoveata si ochii verzi. Am si cativa pistrui ici colo. Imi place sa ma imbrac simplu si cat mai lejer. Pai...la ce fac eu,am nevoie sa ma pot misca usor si in voie. Singurul lucru ce-l port mereu este un colier dragut a carui pandantiv contine o poza cu mine,parintii si fratele meu. Doar atat mai am de la ei... Intr-o seara,cativa barbati a caror identitate inca imi e necunoscuta,ne-au spart casa. Fratele meu mai mare m-a ascuns repede unde a apucat,sub pat. S-au auzit sunetele descarcarilor unor pistoale. Lucruri sparte si...tipatul mamei. In camera in care stateam eu ascunsa tremurand de frica si strangandu-mi iepurasul de plus la piept,au intrat atacatorii. Mama a fost aruncata la pamant. Corpul ei inert s-a prabusit cu un bufnet chiar in fata mea. Mi-am inabusit tipatul stiind ca ea n-ar fi vrut sa fiu descoperita. Se auzeau tot felul de sunete groaznice,gemete si altele pe care nu mi-as fi dorit sa le aud vreodata. Tata a fost aruncat jos,iar unul dintre spargatori a sarit peste el si a inceput sa-l bata pana s-a saturat si l-a lasat fara suflare. Apoi...punctul culminant. Fratele meu...prabusit pe jos cu un cutit infipt in stomac.
-Am terminat aici. A fost distractiv.
-Da,foarte.
Asta spuneau cei doi. Cum poate fi cineva asa de crud?! Cand am fost sigura ca au plecat am iesit din ascunzatoarea ce mi-a salvat viata si am alergat la fratele meu.
-Zoe...Zoe...i-a...asta...Pazeste-o...te rog...Ai...grija...
Acestea au fost ultimele sale cuvinte...Mi-a oferit colierul. In acea seara totul s-a spulberat. Aveam doar sase ani atunci...Eram o fraiera ce avea mereu nevoie de cineva care sa o apere. Si atunci am pierdut tot. Tot ce aveam. Dar...tot atunci s-a trezit ceva in mine. Sunt singura. Daca vreau sa supravietuiesc trebuie sa invat sa am grija de mine. Dupa catva timp,pe la 12 ani,m-am hotarat ca mi-a ajuns. Am pornit in cautarea celor care au pus capat vietii parintilor si fratelui meu. I-am gasit intr-un final. M-am luptat cu ei chiar daca stiam ca n-aveam nicio sansa. Eram aproape moarta cand un baiat si-a facut aparitia si i-a distrus. Cel putin...i-a gonit. Blond,cu niste ochi albastrii minunati...El m-a salvat. Era Brian. Brian O'conner. M-am alaturat echipei din care el face parte si asa am castigat o familie. El e cu trei ani mai mare decat mine. Dupa o vreme,am fost impreuna si inca suntem. El are acum 18. Nu pot spune ca relatia e perfecta...Are timp pentru mine doar inaintea sau incheierea curselor...Asta ma doare...Chiar acum ne-am pus de acord ca mai avem nevoie de un coechipier. Organizam o cursa la care particip si eu. De ce? Pentru ca imi place si pentru ca nu am ce face. Sunt curioasa sa aflu cine va fi noul coechipier! Abia astept!
