Păcatul Ameliei

2

Amelia

Odată ajunsă în camera mea, închid ușa cu putere, o încui și mă pun pe jos cu genunchii strânși la piept. Mă simt de parcă tocmai m-am trezit dintr-un coșmar și nu îmi vine să cred ce tocmai s-a întâmplat. Nu mă pot opri din suspinat și tremurat și îmi simt lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji. Nici nu-mi amintesc cum am reușit să ajung acasă,știu doar că am început să alerg cum n-am făcut-o în toată viața mea. Abia îmi mai simt picioarele și mă mir că nu l-am trezit pe tata la cât de tare am trântit poarta când am ajuns. Oricum, e mai bine să nu știe. Nu o să îi spun nimic din toate astea pentru că nu vreau să își facă griji.

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu apărea celălalt bărbat? Dacă nenorocitul ăla ar fi continuat sau dacă a fost totul pus la cale și m-au urmărit amândoi? Fir-ar! Trebuia să nu fi venit acasă,dar în acel moment de disperare nici nu mai știam de mine, pur și simplu picioarele m-au adus unde trebuie să fiu. Și oricum nu aveam unde altundeva să merg.

Îmi ridic fruntea de pe genunchi, îmi șterg lacrimile și încerc să mă liniștesc. Voi merge mâine la muncă, și apoi voi merge la poliție. Nu vreau să trăiesc tot timpul cu frică și închisă în casă gândindu-mă la ce s-a petrecut acum mai puțin de o oră. Deși va fi greu. Umblu cu mâna pe lângă mine în speranța de a-mi găsi telefonul care se pare că nu e nicăieri. La naiba! Îmi amintesc că l-am scăpat în momentul în care m-a prins de braț să nu plec. Și pe moment nici nu am realizat. Îmi îndrept ochii spre ceasul de pe perete și văd că e trecut de ora 22. Se pare că am stat aici jos mai mult decât am crezut. Mă prind cu o mână de peretele rece din spatele meu cu speranța de a mă putea sprijini de el ca să mă ridic. Reușesc să mă țin de zid până ajung la mica baie spre care duce camera mea.

Cu mâinile tremurânde și transpirate apuc marginea maioului alb pe care l-am purtat azi și îl trag peste cap, apoi deschid fermoarul de la blugii evazați și îi dau jos. Îmi desprind părul din cocul strâns și scap, în final, de ultimele piese care mă mai acoperă, apoi intru în duș. Potrivesc apa și mă las în jos, pe peretele cabinei, luând aceeași poziție cu genunchii strânși la piept ca mai devreme. Las apa să îmi curgă prin păr și pe piele și să îmi curețe lacrimile care continuă să curgă și să spele atingerile pe care nu le-am dorit asupra corpului meu.

Rămân în duș cam jumătate de oră și decid să ies, fiind destul de târziu. M-a ajutat, cât de cât, să ascult picurii de apă și să nu mă gândesc la nimic, dar simt că nu s-a curățat nimic de pe trupul și sufletul meu. Atingerile acelea vor rămâne acolo o bună perioadă de timp. Iau un prosop mare și îmi șterg stropii de pe mine, apoi îl înfășor deasupra sânilor pentru a acoperi tot și intru în camera mea. Îmi iau o țigară din pachetul din rucsac, mă duc la fereastră și o aprind. Chiar aveam nevoie. Mă uit în gol cu o mână pe falcă și trag lent din țigară. O savurez.

Dupā ce o termin, merg până la șifonier și caut o pereche de pijamale, îmi trag draperiile la fereastră și mă pun în pat. Mă acopăr cu pătura mea albă și aprind lampa. Mi-e prea frică să fiu pe întuneric. Stau pe spate, cu ochii în tavan și sunetul respirației mele e singurul care umple camera. Mă doare capul. Sper doar ca poliția să mă ia în serios, să ia atitudine și să îl prindă pe idiot. Nu pot să nu mă gândesc la ce mi s-ar fi întâmplat dacă bărbatul acela nu ar fi intervenit. Oricum, din ce am auzit păreau că se cunosc. Oare ar trebui să îl caut? Să-i mulțumesc? Să îi spun că îi sunt recunoscătoare, și că dacă nu ar fi apărut el aș fi fost violată? Nici nu știu dacă ar trebui să am încredere ca să fac asta, cine știe ce se mai întâmplă? Cum reacționezi în momente de genul?

Mult prea multe întrebări și atât de puține răspunsuri, iar nimeni nu vorbește niciodată despre cum să gestionezi situațiile astea și pur și simplu mă seacă de energie. Închid ochii și mă foiesc încercând să găsesc o poziție bună și să adorm, dar nu pot. Gândurile îmi curg ca o cascadă. Nici nu mai e nevoie să mă uit la ceas,știind deja ca e mult prea târziu pentru mine și pentru ora la care va trebui să fiu în picioare mâine. Întind mâna spre noptiera din dreapta mea și îmi iau cartea pe care am început-o acum două zile și încep să citesc. Nu după mult timp,ochii mei încep să fie din ce în ce mai obosiți și cuvintele din ce în ce mai neclare, până îmi simt pleoapele așezându-se una peste alta.

~

-Amelia? se aude o voce cunoscută din apropiere.

Deschid ochii și mă întind. E tata.

-Nu ești pe tură azi? Cred că vei întârzia.

-Ce? Cât e ceasul? îl întreb buimacă după somnul surprinzător de bun pe care l-am avut.

-E opt și jumătate.

Și așa m-am trezit. Mi-am aruncat, efectiv, pătura de pe mine, am sărit ca arsă din pat și m-am grăbit spre baie ca să mă pregătesc.

-Te-ai culcat târziu? De obicei ești punctuală, întreabă tata adunând pătura de pe jos.

-Da, nu am putut să adorm, îi răspund din baie în timp ce iau repede pe mine niște pantaloni de trening și un tricou negru la întâmplare după ce m-am spălat repede pe dinți și pe față. Și lasă patul tata, îl fac eu când mă întorc, serios.

-Rămâi la micul-dejun? răspunde ignorând total ce i-am spus.

-Nu, mersi, o să mănânc ceva la muncă, spun intrând înapoi în cameră; iau piaptănul și îl plimb rapid prin șuvițele mele negre.

-Bine. Ai grijă de tine, eu o să plec mai târziu...Am un parastas.

-Ok. Pup, îi mai zic după ce îmi iau rucsacul și tenișii în picioare și pornesc spre cafenea.

Am un gol în stomac. Inima îmi bate cu putere și decid să merg în cea mai apropiată stație, încercând să evit cât mai mult posibil locul cu pricina de aseară. Urc în autobuz, mă așez pe un loc și pun capul pe geam, și parcă toate sunetele din jurul meu se estompează în timp ce îmi ascult bătăile inimii care pulsează ca nebuna în pieptul meu.

Cobor în stația care e la vreo trei minute de locul meu de muncă și mă grăbesc să ajung. Habar nu am cât am întârziat de vreme ce am rămas fără telefon, dar ce știu este că Michaelei nu o să îi placă deloc și șansele ca eu să fiu dată afară nu sunt unele mici...

Deschid ușa grăbită odată ce ajung la cafenea și merg spre bar, unde le văd pe Abby și Michaela cu niște fețe încruntate vorbind cu un bărbat pe care nu îl recunosc, pentru că stă cu spatele spre intrare. Mă îndrept cu pași apăsați spre ei și așteptându-mă la ce e mai rău din partea șefei mele.

Odată ajunsă în fața lor, fetele se uită la mine cu o expresie pe care nu o pot descifra. Să fie uimire?

Se miră că am ajuns sau ce?

Apoi se întoarce și bărbatul misterios spre mine și mă privește cu o expresie rece și serioasă.

Ce naiba?

Se pare că nu e chiar atât de misterios precum credeam.

Pentru că el e.

Chiar el.